miercuri, 10 aprilie 2013

DESPRE INIȚIATIVA SCRIITORULUI CONSTANTIN ZĂRNESCU DE CANONIZARE A LUI CONSTANTIN BRÂNCUSI DE CĂTRE BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

FOTOGRAFIE INEDITĂ DIN ZILELE NOASTRE,
SINONIMĂ CU PRIMĂRIA MUNICIPIULUI
TÂRGU JiU 


Erinnerung an Targu Jiu
Souvenir de Târgu Jiu


în timp ce îl cita pe René Guénon,
aflându-se la direcţia Centrului de Cultură
"Constantin Brâncuşi" din Târgu Jiu,
Sorin Lory Buliga era părtaşul ridicării acestui
edificiu cultural pe care Primăria îl aşeza
în preajma Monumentului.


Primarul Florin Cârciumaru, în loc să respecte
amenajarea parcului Coloanei aşa cum
dorise Brâncuşi şi colaboratorul său,
arhitectul peisagist Fr. 
Rebhuhn,

aşa cum nu doriseră autorităţile comuniste,
a preferat să amplaseze un lăcaş de
pişoare şi closete în preajma Coloanei,
pe care nu le folose
şte nimeni,

Grotescă imagine, cu atât mai hilară
cu cât comuniştilor nu le trecuseră
astfel de idei prin cap.
Aceasta este batjocura pe care nu o întrece
nici măcar Cerebel - batjocură la adresa  
lui Brâncuşi, în dispreţul nu doar
a opiniei publice ci şi a Istoriei Naţionale,
în dispreţul milioanelor de jertfe
de vieţi omeneşti din întâiul Război Mondial,
în memoria cărora a fost ridicat
Monumentul funerar. 

Pentru prima dată apare o astfel de
fotografie. E o imagine inedită care relevă 
fie prostia celor care conduc oraşul 
Târgu Jiu, fie reaua lor voinţă,
obrăznicia şi tupeul şi neruşinarea.

Fac publică această fotografie,
scârbit de nesimţirea administraţiei locale
care se justifica mereu că nu are bani
să pună o placă de plumb pe
Poarta Sărutului, că nu are bani să 
dea cu lac protector Coloana Infinită.
Iată că de ani de zile plouă în Poarta Sărutului
spre indiferenţa hipnotizaţilor locuitori ai urbei.

Iată pe ce se risipeşte sau se sifonează
banul public la Târgu Jiu.

Recollection
of Târgu Jiu



Aceasta este cinstea de care 
se bucură (Brâncuşi) Sfântul din MontParnasse,
 în România contemporană,
în Târgu Jiul zilelor noastre.
Autor: primarul Florin Cârciumaru 




















































În numărul 5/2013 al revistei CONFESIUNI editată de Centrul Cultural ”Constantin Brâncuși” de la Târgu Jiu, număr apărut imediat după desfășurarea Simpozionului ”Constantin Brâncuși” desfășurat între 16-17 martie anul curent, este publicat un articol al scriitorului și brâncușiologului CONSTANTIN ZĂRNESCU, intitulat ”CONSTANTIN BRÂNCUȘI, PATRIARHUL SCULPTURII MODERNE“ - SFÂNTUL ROMÂNILOR” -  articol care re-exprimă viziunea primelor generații de biografi și monografi ai lui Brâncuși, cercetători ai vieții și operei artistului, dar și prieteni ai săi. Români și occidentali. Desigur, clar formulată această viziune, sintetizată, în opinia mea, perfect, de către Petre Pandrea care îl definea pe Brâncuși ca pe ”UN PONTIF AL ARTEI TIMPULUI SĂU” prilej de omagiu pentru stilistica inaugurală și ceremonială a operei lui Brâncuși. Pe parcursul anilor în care mi-am pregătit cartea DINCOLO DE BRÂNCUȘI, publicată în anul 2002, am mers pe acest traseu, urmărind o metafizică pe care o sugera Lucian Blaga urmaşilor săi, viitorimii, dar şi fascinat de emblemele unei ezoterii de care m-am simţit atras, în mod livresc şi, astfel, am folosit pentru prima dată, în investigaţia brâncuşiană, cheile şi instrumentarul pe care îl oferă René Guénon şi Vasile Lovinescu. Ulterior, câţiva ani mai târziu, Sorin Lory Buliga, încerca să le folosească şi el în cartea sa "Simbolistică sacră în opera lui Constantin Brâncuşi" (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2009), ezitând să facă vreo trimitere, măcar, la volumul meu, fie omiţând lucrarea mea, fie ocultând-o, într-un gest de revendicare a acestei metode de cercetare. Eu nu vreau să mă exprim, acum, referitor la reuşitele sau la nereuşitele sale formulări. Dar am ţinut să subliniez acest fapt: domnul Buliga avusese acces la volumul meu înainte de a-şi fonda dumnealui lucrarea.  Dar nu despre asta vreau acum să vorbesc - ci despre felul în care am punctat, pe linia hermeneuticii de tip guénononist, dispoziţile simbolice ale sculpturii şi fiinţei brâncuşiene, într-un registru developat de majoritatea cercetătorilor ca având valoare transcedentală. Ori, tocmai aici, mi se păreau a fi de folos, în cunoaşterea şi asimilarea operei, cheile guenoniste. 
În magnitudinea unei percepţii clasice, Brâncuşi se reazemă pe Obârşii. Se revendică de la ele, se mulează pe ele, se şlefuieşte pe sine cu sentimentul că le aparţine şi le reconstruieşte, le reedifică, într-o RESURECŢIE. Spuneam în cartea mea DINCOLO DE BRÂNCUŞI (2002) că Brâncuşi realizează o RESTAURAŢIE A ARHETIPULUI. Şi mai spuneam că Brâncuşi este un Oficiant al Artei.
În acest sens, pledează şi convingerile francmasoneriei. Şi chiar dacă Radu Varia şi Cristian Robert Velescu (cel din urmă construind un edificiu literar cu teze impresionante - dar sincere, şi asta contează enorm în plan axiologic), în ciuda străduinţelor, evident uriaşe, nu au reuşit să dovedească faptul că Brâncuşi a fost francmason, nereuşind să certifice acest lucru, ipotezele lor fiind demolate de Ion Pogorilovschi - rămâne ideea, convingătoare, că substanţa creativităţii brâncuşiene poate fi una de tip misteric dar, în orice caz, extrăgându-se din şi reîntorcându-se în Spiritual.
Aceasta este fascinaţia pe care o exercită Brâncuşi asupra unora dintre noi, francmasoni sau nu -
        Transcedentalul, Transcendenţa, Transcedentalitatea.
        "Văzut" ca un Sfânt (eu nu l-am numit Sfânt, doar am citat pe alţii),
Brâncuşi este "numit" Sfânt nu doar în contextul unui enunţ metaforic ci în cazurile invocate ale unei REALITĂŢI ARTISTICE SPECIALE. 
Sculptura lui Brâncuşi revendică, inefabil, atribute şi adjective care ţin de Mithos şi de Arhetip.
Percepţia este amplificată de reuşitele SIMPLITĂŢII sale - 
îndelung şlefuite estetic şi îndelung aprofundate şi elaborate filosofic - TRĂITE aproape "BANAL" - "aproape".
"Sfântul din Montparnasse", aşa cum a fost numit, după moartea sa, Brâncuşi, de către bunul său prieten, romancierul  Petre Neagoe, 
- ne îngăduie să folosim şi limbajul simbolic, limbajul liric, dacă Opera sa este 
O SUMĂ DE MIRACOLE ("Viaţa mea a fost o sumă de miracole" - 
exclama, la finalul vieţii, în preajma morţii) -
pentru că, fireşte, lucrările artistice însele reprezintă 
O SUMĂ DE MIRACOLE.
Iar miracolul ţine de credinţe şi de superstiţii. 
Fie si de  Poezie, de Sculptură, de Metafizică.


Dar Brâncuşi nu a fost un Sfânt, în sensul pe care Biserica Creştină îl are. După cum nu a fost nici francmason, oricât de mult le-ar place unora sau altora această idee. În calitatea  mea de mirean din trupul Bisericii Ortodoxe Române, ştiu ce înseamnă canonizarea cuiva. Brâncuşi a murit bând o sticlă întreagă de vin (fie  sau nu vin otrăvit) - conform declaraţiei sincerului şi devotatului său prieten,  medicul său personal, Pascu Atanasiu, finul sculptorului. Brâncuşi fumase o viaţă întreagă. Lui Brâncuşi îi plăcea să se întreţină cu nenumăratele şi frumoasele şi distinsele sale bune prietene şi admiratoare. Doina Lemny şi Cristian Robert Velescu (nu consider dacă au făcut bine sau nu) i-au publicat nu de mult, textele licenţioase (pe care nu a ştiut să le ardă). Brâncuşi nu poate fi canonizat. Sau ar putea fi canonizat doar parţial. Dar unde aţi văzut în vreun calendar creştin vreun sfânt parţial, stând la mese cu doamnele, la o cafea şi bând tiutiun? 
Consider solicitarea domnului Constantin Zărnescu pe un plan superior, dincolo de accentele plate. Palierul pildic al cererii e relieful unui bun simţ anume. Simbolic.

Redau mai jos materialul pe care mi l-a expediat Alex Gregora 

ALEX GREGORA
Iniţiativă a scriitorului Constantin Zărnescu apărută în revista de cultură „Confesiuni” a Centrului „Brâncuşi”de la Târgu-Jiu
Canonizarea lui Brâncuşi de către Biserica Ortodoxă Română!


POETUL ALEX GREGORA
În luna martie anul curent, mai multe persoane dovediră la Târgu-Jiu un interes bolnav şi în sens defăimător faţă de o ciudată preumblare a poetului Laurian Stănchescu pentru aducerea de la Paris în ţară a rămăşiţelor pământeşti ale sculptorului Constantin Brâncuşi. Săgeţile şi acuzele se lansară în avalanşă către personajul cu pricina, proeminenţii de aici şi o doamnă de la Paris, cercetător principal la Centrul G. Pompidou, înfierându-l ca odinioară… Başca faptul că se realizară nişte emisiuni pe la televiziunile noastre, cu direcţia ghidată înspre acelaşi singur punct pitoresc.
Încă de la prima citire aş vrea să-i fie clar oricui: eu nu mă poziţionez de vreo parte sau de alta. La urma urmei, sunt doar un observator ce şi-a luat poteca de mijloc. De aceea, nu reproşez nici în stânga nici în dreapta. Nu încerc să dau dreptate unuia ori să-i sar în apărare altuia. N-aş avea dreptul! Până acum, nimeni n-a luat pulsul adevăraţilor urmaşi ai lui Brâncuşi din ţară, în scenăintrând – inclusiv primul-ministru aflat într-o campanie de alegeri - doar amatorii. Uneori câte-un recuzitor… Profesioniştii însă, înţelepţii şi oamenii de cultură, au şi ei – cu câtă încărcătură - ceva de spus!
În continuare o să explorez un punct de vedere (pot fi şi altele!) al brâncuşiologului clujean Constantin Zărnescu, din numărul 5 al revistei “Confesiuni” a Centrului Municipal de Artă Târgu-Jiu. Articolul respectiv - „Patriarhul sculpturii moderne“ - Sfântul românilor – are următorul motto: Notre Seigneur Brancusi – Le Crist De Roumanie“ (Credincios bătrân, 7 oct. 1986; Paris).
De la început, cel puţin un lucru ar trebui subliniat despre autor: monumentalul volum cu „Aforismele şi textele lui Brâncuşia ajuns la ediţia a VII-a, rod al unor căutări şi cercetări de aproape patru decenii. Astfel, Constantin Zărnescu poate fi considerat unul dintre importanţii cunoscători ai vieţii şi gândului marelui sculptor. Trudă de seamă în urma căreia mărturiseşte: “(…) Am constatat, permanent, o dragoste, o fascinaţie şi o devoţiune, greu de cuprins în cuvinte, faţă de sacrificiul şi truda <>, într-o singurătate aproape monastică şi monarhică, acolo, în inima Parisului. Fie că sunt filosofi şi critici, poeţi, scriitori, diplomaţi sau artişti plastici, reprezentanţi ai avangardei artelor, ei se întreceau în <> faţă de sculptorul român, în expresiile cele mai înalte de entuziasm şi veneraţie. <>, a exclamat pictorul avangardist, originar din Strassburg, Jean Arp, în anul 1928, după ce i-a vizitat Atelierul, Păsările măiastre şi Coloanele infinite,pe care, într-un poem, antologic, le-a numit <> artistic. <<Îl iubeam mai mult decât orice pe lume>>, ne-a amintit, într-un interviu, dat la Bucureşti, în 1967, la zece ani de la moartea sculptorului, compozitorul româno-francez Marcel Mihalovici”.
Potrivit atâtor mărturisiri, Brâncuşi apare deseori în ipostaza artistului singur, frământat de creaţie, în căutare de răspunsuri şi pe deplin credincios. Gorjeanul nostru frecventând biserica română de la Paris de la vârsta de 26 de ani la cea de 81 de ani, cântând în strană, ca ţârcovnicul, cum scria şi Petre Pandrea.
În ceea ce priveşte mormântul sculptorului, Constantin Zărnescu povesteşte: “După ce a devenit cetăţean francez, în aprilie 1956, văzând că relaţia sa cu Ţara a fost întreruptă politic, prin declararea Republicii populare şi prin ameninţări la adresa românilor din străinătate care, neîntorcându-se în 48 de ore, îşi pierdeau cetăţenia), Brâncuşi i-a însărcinat pe viitorii lui legatari(moştenitori) testamentari să achiziţioneze un loc de veci în cimitirul Montparnasse (<>)!... Însă, după ce au plătit, tinerii şi promiţătorii, pe atunci, pictori ai emigraţiei noastre, Al. Istrati şi Natalia Dumitrescu, au trecut pe numele lor actele (ceea ce unor memorialişti li s-a părut firesc!), întrucât şi Brâncuşi presupunea că vor fi înhumaţi, cândva, tot acolo!... Şi, când artistul a văzut chitanţele şi contractul, pe numele lor, ar fi afirmat, după spusele lor: <>“
Avertismentul din urmă al sculptorului a fost încălcat de moştenitori astfel: după 40 de ani s-a deschis mormântul lui Brâncuşi pentru Alexandru Istrati; pentru Natalia Dumitrescu - în 1997; de la Iaşi, s-au adus rămăşiţele osemintelor mamei pictorului, Demetra Istrati. În ultima vreme, cu fluxul moştenirii brâncuşiene s-a arătat de peste mări şi ţări cetăţeanul canadian Teodore Nicol, nepotul doamnei Natalia. Iar locul de veci este, în continuare, firesc, proprietate privată. De aceea: “Ecuaţia posterităţii sculptorului nostru e următoarea: după ce a oferit bani familiei Istrati Dumitrescu să cumpere mormântul din Montparnasse şi după decesul lor, a venit moştenitorul Teodor Nicol. Astfel, vor putea intra acolo şi moştenitorii moştenitorilor moştenitorului” – scrie Constantin Zărnescu.
Iată,premoniţia lui Brâncuşi, cu privire la faptul că în mormântul său ar putea veni peste el întreaga colonie românească de la Paris, devine posibilă, adăugându-se o nouă măsură franco-canadiană, la cântar, desigur. Eu, în cazul în care s-ar petrece faptul descris, şi nu ştiu dacă aş fi singurul, i-aş spune mormântului chiar…groapă comună!
Dar brâncuşiologul Constantin Zărnescu – cu mult temei şi normalitate, după zicala potrivit căreia înţelepţii niciodată nu defaimă - oferă o soluţie cel puţin incitantă. Şi citez: “Urmărind pe postul TV „Trinitas“ conferinţa Prea Fericitului DANIEL, Patriarhul României, la Centenarul„Păsărilor Măiestre“, având ca sursă gândirea sculptorului român: Aforismele, teoriile, textele sale, am pledat şi susţinut, măcar în faţa specialiştilor Brâncuşiologiei,că putem spera şi întrevedea o salvare – în Biserica Ortodoxăa României, al cărui student, bursier, cantăreţ şi diacon, cu salariu, a fost sculptorul Constantin Brâncuşi, socotit astăzi, prin elevaţia şi valoarea apoteotică a creaţiei sale demiurgice, cel mai de seamă reprezentant al Ortodoxiei Universale, alături de F.M. Dostoievski. Sculptorul Constantin Brancuşi, viaţa şi opera sa: ascetică, martirică, întru măreţia divină şi tainică a Artei – pot fi canonizate. (…) Sculptorul Constantin Brâncuşi, realizându-şi viziunile,pe plan universal, în emigraţia din Sora Franţă, a devenit (şi) cea mai înaltă împlinire a Civilizaţiei creştine a Poporului Românesc, într-o fastă şi fericită epocă,aceea a României întregite”.
Şi ce mai propune, în articolul menţionat, brâncuşiologul Constantin Zărnescu, pe aceiaşi paşi cu canonizarea - perioadă de înfăptuire, în următorii cinci ani, pânăîn 2018, când se va aniversa Centenarul Unităţii Românilor. Iată: “Una din construcţiile monumentale, adânc grăitoare va fi, observăm deja, Catedrala Mântuirii Neamului, din Bucureşti. Va fi, alături de grădinile ei şi ale Maicii Noastre, şi un Panteon?...Există (alte şi alte) precedenţe disparate, în acest sens: Cantemir,adus de la Sankt Petersburg, la Iaşi; Titulescu, la Braşov; Ion Slavici – în murii catedralei din Timişoara etc. Constantin Brâncuşi – <> –<> – Sfântul românilor, ocrotitor al sculptorilor, statuarilor şi tuturor cioplitorilor, ce destin va avea El?... Cum îl vom repatria?...”
ALEX GREGORA


CONSTANTIN ZĂRNESCU

CONSTANTIN BRÂNCUȘI, 

PATRIARHUL SCULPTURII MODERNE“ - SFÂNTUL ROMÂNILOR

Moto: „Notre Seigneur Brancusi – Le Crist De Roumanie“ [Credincios bătrân, 7 oct. 1986; Paris]

 CONSTANTIN ZĂRNESCU
născut pe 24 martie 1949


Figurează în enciclopediile
  
Who’s Who in the World, Chicago, 1985,

The European Books, Cambridge, 1993
şi Oxford, 1998,


precum şi în toate dicţionarele de istoria
literaturii contemporane ale Academiei Române
şi ale Uniunii Scriitorilor din România.
A colaborat la toate marile reviste de cultură din ţară,
semnătura sa regăsindu-se şi în reviste din
Franţa, Germania, SUA, Canada, Brazilia, Grecia,
Israel, Suedia, Croaţia, Austria, Ungaria, Slovenia.
De-a lungul căutărilor, cercetărilor şi investigaţiilor noastre, de aproape patru decenii, în jurul 
operei şi gândirii lui Constantin Brâncuşi – volumul „AFORISMELE ŞI TEXTELE LUI BRÂNCUŞI“, 
afirmându-se, azi, în faţa ediţiei a VII-a, am constatat, permanent, o dragoste, o fascinaţie şi o devoţiune, greu de cuprins în cuvinte, faţa de sacrificiul şi truda „celui ce a creat ca un demiurg şi a muncit ca un rob“, într-o singurătate aproape monastică şi monarhică, acolo, în inima Parisului. Fie că sunt filosofi şi critici, poeţi, scriitori, diplomaţi sau artişti plastici, reprezentanţi ai avangardei artelor, ei se întreceau în „exerciţii de admiraţie“ faţă de sculptorul român, în expresiile cele mai înalte de 
entuziasm şi veneraţie. „Iată-l pe Sfântul nostru Nicolae! Cel mai mare dintre noi toţi!...“, a exclamat pictorul 
avangardist, originar din Strassburg, Jean Arp, în anul 1928, după ce i-a vizitat Atelierul, Păsările măiastre şi 
Coloanele infinite, pe care, într-un poem, antologic, le-a numit „portretul său“ artistic. „Îl iubeam mai mult decât orice pe lume“, ne-a amintit, într-un interviu, dat la Bucureşti, în 1967, la zece ani de la moartea sculptorului, compozitorul româno-francez Marcel Mihalovici Sintagma „Sfântul din Montparnasse“, preluată de scriitorul Peter Neagoe, ca titlu al romanului său – „THE SAINT OF MONTPARNASSE“ (Ed. „Chilton Books“, Philadelphia and New-York, 1965), circula între artiştii Şcolii din Paris, încă din 1938. Expresiile despre sfinţenia şi sacrificiul vieţii sale sunt, încă, mult mai numeroase. „Lângă Shakespeare şi Beethoven se mai află un Dumnezeu: acesta este românul Constantin Brâncuşi“, a afirmat în 1966, scriitorul american, supranumit „un Balzac al Americii“, Jammes T. Farrel. „Brâncuşi este cel dintâi, pe lista mea a valorilor“, a adăugat, în acelaşi an, poetul american Ezra Pound. 

„Trei pietre de hotar mă-soară, în Europa, istoria sculpturii: Phidias, Michelangelo, Brâncuşi“, a susţinut, la Londra, în sfârşitul cărţii sale Istoria Sculpturii Moderne (1963) Sir Herbert Read. Mai mult decât „rafinatul ţăran de la Dunăre“ (expresie a scriitorilor francezi Henry de Varaquier şi Marcel Raynal), Brâncuşi s-a dovedit un strălucitor reprezentant (şi continuator) al civilizaţiei imemoriale, anonime, a lemnului, în Carpaţii României, al simbolurilor nesfârşite, proteice, legate de aceste spaţii fascinante, mirifice, zalmoxiene, pe care sculptorul le-a purtat, în memoria sa afectivă până la Paris. 

Astfel, cei ce-i vizitau Atelierul, conservat, astăzi, în capitala Franţei: poeţii Jeanne Robert Forster şi Mina Loy, criticul Jean Cassou, au numit Atelierul „o peşteră olimpiană, în care zeul-sculptor se află în centrul ei...“; „o albă atmosferă a Eternităţii“ (artiştii englezi Barbara Hepworth 
şi Ben Nikolson); iar pictorul avangardist Man Ray – „o Catedrală“. În pofida relaţiei mitice, profunde, obsedant şi îndelung subliniate, între Carpaţii Traciei şi Olimpul helenic, între Bizanţ şi fondul nostru pre-românesc, ceva rămâne nenumit; iar un istoric de artă, din generaţiile mai tinere, precum Doina Lemny, continuă să afirme, după 50 de ani, de la dispariţia artistului: „Rămas în memoria Parisului drept «Sfântul din Montparnasse» şi în pofida variatelor şi diverselor analize, sculptorul Constantin Brâncuşi şi opera sa trăiesc, încă şi astăzi, sub o pecete a tainei“ (din „Brâncuşi, au-dela de toutes les frontieres“, Lyon-Paris, 2012).


Dincolo de fondul antic-creştin (în opera Rugăciunea; în ochii madonelor creştine, esenţializate în Ochii 
Pogany; Isus – „Rege al Regilor“, expresie din Creştinismul primar); Coloana infinită, monument religios, 
comemorând eroii, care şi-au dat viaţa pentru împlinirea idealului României întregite; Cocoşul salutând soarele (al Sfântului Petru, dar şi al filosofului Socrate); este, Dincolo, sau alături de toate acestea, fiinţează, pulsează aura atavică, ante-creştină, nebuloasă, aparţinând „fondului nostrum ne-latin“, cum straniu şi aproape discret s-a exprimat poetul-filozof Lucian Blaga. Elemente „scrise“, fixate prin „cioplire“, cu barda sau dalta, ale civilizaţiei lemnului carpatic: stâlpi romboedrici, funii solare, troiţe, coloane „ale cerului“, porţi sacre, la intrarea în case, în temple ş.a. Iar nu în ultimul rând, ci chiar în primul rând: „coloniţele“ de lemn ale pridvoarelor, balcoanelor sau cimitirelor – stâlpi ovali, romboedrici ori în stelă, de pe mormintele celor ne-lumiţi, interpretate de un Petru Comarnescu drept „echivalenţe pre-creştine ale crucii lui Isus Christos“.Fondurile religioase stratificate – aură dublă, „păgâ-nă“, precreştină şi cristică, ambivalenţă genială a gândirii sculptorului, au născut acea fascinaţie („cutremurare“ a spiritului) şi devoţiune, produsă de operele sale, fiind socotite, la un moment dar, „obiecte de cult“. Sunt cunoscute numeroase, teribile cazuri; astfel, în 1939, vizitând monumentele de la Tg. Jiu, după ce Brâncuşi plecase, arhitectul bucureştean G.M. Cantacuzino a îngenuncheat în faţa Coloanei recunoştinţei fără sfârşit; la fel ca Miliţa Petraşcu, cea care l-a propus pe Brâncuşi familiei Regale a României şi Primului-ministru Gh. Tătărescu, să creeze acest Ansamblu sculptural-arhitectonic. 

Constantin Zărnescu,

”cel care a avut inspiraţia să adune
Aforismele şi textele lui Brâncuşi în 1980,
într-o carte de referinţă pe plan mondial”

Zenovie Cârlugea
În 1926, la New-York, spre a relata chiar primul caz, soţia patronului cotidianului „Washington Post“, Eugene Meyer, o persoană religioasă, a îngenuncheat în faţa Păsării măiestre, din bronz aurit (aceea incriminată la Procesul Brâncuşi vs. USA); tot ea fiind cea care l-a filmat pe Brâncuşi, pentru prima dată în America, în timp ce fixa sculptura sa pe un soclu columnar şi în cruce greacă – film conservat, azi, de Biblioteca Pentagonului. Un sculptor mai tânăr, japonez, sosit în 2001, la Tabăra Internaţională „Brâncuşiana“, de la Tg. Jiu, a îngenuncheat, şi el, de faţă cu o numeroasă audienţă, în faţa Coloanei nesfârşite, sărutând „pământul – cel care ne-a dat totul“.„Toate lucrurile pornesc dinspre pământ! Orice 
înţelepciune ne vine din ORIENT!...“, a aforizat Brâncuşi, cu puţin timp înaintea morţii sale (Af. 170).Fondul creştin, îmbinat, prin veacuri şi ere cu cel nelatin, zalmoxian, carpatic, a format aura, metafizică, fascinantă şi memorabilă, a titanicelor sale idei şi opere, revoluţionare, deschizând o nouă Civilizaţie – alături de aceea a Cuvântului – „Civilizaţia Ochiului – Civilizaţia imaginii“, la începutul secolului tocmai scurs, XX. Acest fond şi temei s-a impus cu atât mai pregnant şi înalt, ca izvor uriaş al unei măreţe Opere a Modernităţii, cu cât sculptorul român, încurajat şi de civilizaţia populară, omonimă în lemn, a Africii, Americilor şi Oceaniei, s-a întors la „scriiturile“, „semnele“ şi „simbolurile“, fascinante, fixate de generaţii întregi de cioplitori anonimi – printre ultimii fiind (şi) bunicul, şi apoi tatăl său, Nicolae Brâncuşi, constructor de Biserici în lemn.

CONSTANTIN ZĂRNESCU
m-a salutat la debutul literar, în 1985,
mi-a devenit mentor, mi-a semnat cronici la cărțile mele,
m-a îndrumat spre studiul lui Constantin Brâncuși.
M-a prezentat poetului Nicolae Diaconu care, în 1996,
mă invita la Simpozionul Internațional Constantin Brâncuși,
Așa  i-am cunoscut pe Barbu Brezianu, Ion Pogorilovschi,
Nina Stănculescu, Dumitru Daba, Nadia Marcu Pandrea
Sorana Georgescu Gorjan, , participând, apoi, la toate edițiile
simpozionului organizate la Târgu Jiu de Nicolae Diaconu.
”ROMÂNITATEA ȘI CREȘTINĂTATEA
LUI CONSTANTIN BRÂNCUȘI”
la care face referire în acest articol
este prefața pe care a semnat-o la cartea mea
”DINCOLO DE BRÂNCUȘI” și sintetizează studiul meu
Am structurat aceste idei (şi) într-un lung eseu, al nostru, intitulat „Românitatea şi creştinătatea lui Constantin Brâncuşi“. Influenţa, asupra sa, în cea dintâi copilărie, a aurei sacre a Mănăstirii Tismana, unde era dus, cu căruţa, în noaptea de Paşti, l-a înrâurit pe artist, făcându-l să declare, în 1937, că „Atelierul“ său „este o biată filială a Mânăstirii Tismana“. (Expresie reţinută de scriitorul român Petre Pandrea).Am insistat şi asupra trăirilor sale, tainice, interioare, unele exprimate ritualic: posturi şi rugăciuni, asupra abstinenţei, meditaţii, tăceri, muzică sacră, înainte de a se „înrobi trudei cioplirii“, în faţa blocului de piatră, a 
lemnului şi bronzului. Mi-am exprimat, în recenzii, cronici, eseuri, „exerciţii de admiraţie“, uimirea faţă de „înţeleptele consideraţii filosofice“ ori teologice ale unor prelaţi-părinţi români, contemporani, precum Prea 
Fericitul Daniel (în faţa ciclului Păsărilor Măiastre, şi a gândirii aforistice şi poetice a artistului); Valeriu Bartolomeu Anania (faţă de opera sculpturală, brâncuşiană, conservată în America); Calinic al Argeşului şi Muscelului („Pacea şi bucuria, la Brâncuşi“); Părintele Galeriu (referitoare la ediţiile noastre, cuprinzând teoriile, textele şi filosofia brâncuşiană despre artă şi viaţă etc.). Am reuşit, repetat şi convins un public mai tânăr şi poate mai larg, pe urmele lui Paleologu, că: „Brâncuşi sculptează (cu) lumina“ şi „Pentru întâia oară, Europa îi este datoare, prin Brâncuşi, scumpei noastre Patrii“ (în 1938, într-o carte, publicată în franceză, la Bucureşti); că „sfântul din Montparnasse“ este un „martir al formelor“ (Henry Moore) şi un „patriarh al marii sculpturi moderne“ şi, în loc de final: „cu greu vom întâlni o altă ţară, care, ca România, să se recunoască, atât de complet, în opera unui artist“ (Istoricul italian Giulio Carol Argan, 1966).*


În ultimii doi ani (2011-2013), dl. Laurean Stănchescu, oltean-mehedinţean, poet-stegar, împreună cu notarulministru liberal Mircea Diaconu, au mediatizat opera „legendarului“ sculptor Constantin Brâcuşi, fără să-şi fi ascuţit vreodată pana, de-a lungul vieţii, în proba de foc a ideilor brâcuşiologiei; (în paranteză fie adăugat: ştiinţa aspră românească şi universală, născută în jurul Universului Brâncuşi). Astfel, dumnealor au propus aducerea sepulcrelor (osemintelor) românului şi creştinului C. Brâncuşi de la Paris, la Hobiţa. Unii s-au entuziasmat, zgomotos, alţii, însă, au devenit sceptici!... Deşi există documentaţie, privind iubirea şi recunoştinţa lui Brâncuşi faţă de mama sa, căreia îi trimitea scrisori şi veşti, până în 1919, când ea s-a stins, se cunosc, pe de altă parte, opiniile, scrise, ale sculptorului, referitoare la înhumarea pictorului francez Rousseau-Vameşul, susţinând ca el să fie înmormântat la Paris, unde a trăit şi a 
avut întreaga recunoaştere publică, şi nu în satul în care el s-a născut şi a copilărit etc. Trubadurii, toboşarii noştri români ai mediatizării pe sticlă a vieţii şi operei sculptorului nu au ştiut şi au ignorat, încă de la începutul misiei lor, unele elemente şi detalii cu totul esenţiale!...După ce a devenit cetăţean francez, în aprilie 1956, 
văzând că relaţia sa cu Ţara a fost întreruptă politic, prin declararea Republicii populare şi prin ameninţări la 
adresa românilor din străinătate care, neîntorcându-se în 48 de ore, îşi pierdeau cetăţenia), Brâncuşi i-a însărcinat pe viitorii lui legatari (moştenitori) testamentari să achizi-ţioneze un loc de veci în cimitirul Montparnasse („Division 18, numeros des scepultures 4“)!... 
Însă, după ce au plătit, tinerii şi promiţătorii, pe atunci, pictori ai emigraţiei noastre, Al. Istrati şi Natalia Dumitrescu, au trecut pe numele lor actele (ceea ce unor memorialişti li s-a părut firesc!), întrucât şi Brâncuşi presupunea că vor fi înhumaţi, cândva, tot acolo!... Şi, când artistul a văzut chitanţele şi contractul, pe numele lor, ar fi afirmat, după spusele lor: „Să nu puneţi, acolo, întreaga colonie românească!.. A fost ca o premoniţie. Alexandru Istrati a fost înmormântat, alături de Brâncuşi, după aproape 40 de ani, în 1991; iar soţia sa, Natalia Dumitrescu, în 1997. 
Peste superba piatră tombală de marmură, expresivă massă monumentală, prin blocul ei alb şi scriitura esenţă, simplificată: „CONSTANTIN BRANCUSI (1876-1957)“, s-au aglomerat şi înnegurat alte rânduri de litere, cifre: AL. ISTRATI (1915-1991); NATALIA DUMITRESCU (1915-1997); ba chiar au mai fost aduse, de la Iaşi, şi adăugate aici, rămăşiţele osemintelor mamei pictorului DEMETRA ISTRATI (1888-1975). Apoi, observându-se acea aglomerare şi înnegurare, a messei, cu semne, rânduri, litere, noul moştenitor – „moştenitor al moştenitorilor“, a fixat numele mamei lui Al. Istrati, pe marginea pietrei tombale, mărunt, greu lizibil, alături de numele firmei de antreprenori-constructori de morminte: „SCHMITZ“

.La mormântul pictoriţei Natalia Dumitrescu şi a acelui săculeţ cu sepulcre al Dumitrei Istrati, în 2007, s-a petrecut (şi) un alt eveniment, în acelaşi timp simbolic şi mistic: sculptorul român, născut printre moţii Apusenilor, trăitor în emigraţia română de dinainte de 1989, REMUS BOTA, nume cunoscut pe plan internaţional, sub semnă-tura, în piatră: BOTARO, a luat, sub privirile preoţilor, în frunte cu un vechi prieten şi confesor al literaţilor şi artiştilor plastici, Constantin Târziu, un săculeţ cu pă-mânt, pulbere sacră, din osemintele lui C. Brâncuşi, cu gândul să le aducă în Ţară, într-un anume Panteon 


Imediat, însă, după moartea Nataliei Dumitrescu-Istrati şi a soţului ei, neavând copii, moştenitoarea brâncuşiană a trecut la nepotul doamnei, cetăţean canadian, care nu l-a cunoscut, niciodată, pe Brâncuşi, Teodore Nicol. Acesta a oferit, sub forma unui act, numit „Daţiune“, care-l scădea de impozite, statului francez (după ce Constantin Brâncuşi le mai donase, odată, în Testamentul său – Arhivele (Legs-Fonds Brancusi); Biblioteca, Patefonul, Aparatele de fotografiat, Discoteca, alte obiecte: fotografii, clişee, guaşe etc., Muzeului Naţional de Artă Modernă (Centre „Georges Pompidou“).Patrioţii noştri de la Bucureşti, mediatizând avatarurile destinului postum al lui Brâncuşi, nu au ştiut sau au ignorat, că „locul de veci“ al sculptorului este „o proprietate privată“. Însă, au văzut, odată cu mediatizarea lor, o altă idee: BRÂNCUŞI – campion al celor mai vândute sculpturi, în casele de licitaţii, de la Mapamond!... Chiar atunci, un cetăţean izraelian, care şi-a păstrat anonimatul, cumpărase la o licitaţie, în Londra, o Pasăre de aur cu 2.700.000 de dolari, pentru Fundaţia „Rockefeller“ din Ierusalim. Observăm şi aici: opera – obiect de cult;obiect de tezaurizare. Patrioţii, de altfel bine intenţionaţi, de la Bucureşti, poetul şi actorul, nu au ştiut, ori au ignorat, că dl. Teodor Nicol, cetăţean canadian, nu se va supune jurisdicţiei Franţei; în cazul în care vor exista presiuni; şi nu au bănuit ce nivele ale negocierilor vor trebui să fie susţinute şi atinse. Ecuaţia posterităţii sculptorului nostru e următoarea: după ce a oferit bani familiei Istrati Dumitrescu să cumpere mormântul din Montparnasse şi după decesul lor, a venit moştenitorul Teodor Nicol. Astfel, vor putea intra acolo şi moştenitorii moştenitorilor moştenitorului. Dar sepulcrele lui Constantin Brâncuşi aparţin patriei sale şi lui Dumnezeu. Nu poţi amesteca gloria şi noble-ţea cu lucrurile mărunte. „Din cauza lucrurilor mărunte şi meschine se năruie întotdeauna lucrurile măreţe“, a afirmat unul dintre voievozii noştri justiţiari.*


Urmărind pe postul TV „Trinitas“ conferinţa Prea Fericitului DANIEL, Patriarhul României, la Centenarul 
„Păsărilor Măiestre“, având ca sursă gândirea sculptorului român: Aforismele, teoriile, textele sale, am pledat şi susţinut, măcar în faţa specialiştilor Brâncuşiologiei, că putem spera şi întrevedea o salvare – în Biserica 
Ortodoxă a României, al cărui student, bursier, cântăreţ şi diacon, cu salariu, a fost sculptorul Constantin Brâncuşi, socotit astăzi, prin elevaţia şi valoarea apoteotică a creaţiei sale demiurgice, cel mai de seamă reprezentant al Ortodoxiei Universale, alături de F.M. Dostoievski.Sculptorul Constantin Brâncuşi, viaţa şi opera sa: ascetică, martirică, întru măreţia divină şi tainică a Artei – pot fi canonizate. Există, de curând, un precedent ilustru, propus de Biserica catolică a Spaniei: sanctificarea (beatificarea) arhitectului ANTONIO GAUDI, ca „sfânt ocrotitor al constructorilor“ (şi arhitecţilor). Propunerea a fost făcută, înaintată, mai întâi, prin viu grai, apoi prin memorii, din partea unor bresle, societăţi, cinuri, în 2002, la aniversarea a 150 de ani de la naşterea lui Gaudi. Înaintată Vaticanului, propunerea (şi memoriile) se păstrează într-o tainică mediaţie şi discuţii (pro şi contra): „nu e, oare, mai firesc, atunci când se va fini «Sagrada familia»?“ (socotită, până azi, ne-terminată)... Biserica, precum instituţie milenară, nu lucrează cu vremurile şi „timpii“ sociali – ci cu Eternitatea!...Taina se păstează, dogmatic şi diplomatic, până la „annonciamento“.
Sculptorul Constantin Brâncuşi, realizându-şi viziunile, pe plan universal, în emigraţia din Sora Franţă, a devenit (şi) cea mai înaltă împlinire a Civilizaţiei creştine a Poporului Românesc, într-o fastă şi fericită epocă, aceea a României întregite. Pentru noi, românii care trăim în Transilvania, simbolurile artistico-religioase, legate de Opera sa titanescă au prins cote cu mult mai înalte. În toate călătoriile sale, în Patrie, sculptorul a vizitat, cu veneraţie şi pioşenie, Transilvania: Sibiul, Clujul, carierele de piatră de la Baciu-Cluj; reşedinţa primului-ministru, văduva poetului Octavian Goga, de la Ciucea; carierele de la Simeria-Bampotoc şi Deva; atelierele de turnătorie în fontă şi bronz, de la Petroşani; pasul Vulcan şi plaiurile Parâng-Retezat etc.
*

Peste cinci ani, vom aniversa Centenarul Unităţii Românilor şi a Unicei Românii întregite: 1918-2018. Cum 
vom întâmpina, prin împliniri de marcă, această nouă ERĂ –, de altfel plină de războaie, încercări, tulburări 
politice şi dictaturi?... Mai ales că Unitatea noastră se reconstituie şi reconsfinţeşte, în UE... Una din construcţiile monumentale, adânc grăitoare va fi, observăm deja, Catedrala Mântuirii Neamului, din Bucureşti. Va fi, alături de grădinile ei şi ale Maicii Noastre, şi un Panteon?... Există (alte şi alte) precedenţe disparate, în acest sens: Cantemir, adus de la Sankt Petersburg, la Iaşi; Titulescu, la Braşov; Ion Slavici – în murii catedralei din Timişoara etc.Constantin Brâncuşi – „Sfântul din Montparnasse“ – „Patriarhul Sculpturii moderne“ – Sfântul românilor, ocrotitor al sculptorilor, statuarilor şi tuturor cioplitorilor, ce destin va avea El?... Cum îl vom repatria?...
(C.Z.)