marți, 28 februarie 2012

LANSAREA, LA BRAȘOV, A REVISTEI MURALE DE AVANGARDĂ AISBERG

Revista murală AISBERG

2012-02-27
În condiţiile unor lupte intestine specifice spaţiului literar cultural autohton, atât la nivel naţional şi regional, cât şi la nivelul centrelor culturale, printre care şi Braşovul, promovarea şi susţinerea unui proiect de reincludere în spiritul valorilor autohtone, în manieră avangardistă, a creaţiei contemporane este de strictă necesitate. Prin intermediul acestui proiect se intenţionează nu doar acţiunea de polarizare a creaţiei culturale autohtone, ci şi deschiderea, în manieră sincronă, spre creaţia literară occidentală/europeană.

Lipsa unor reviste culturale puternic motivate din punct de vedere al acţiunii programatice aduce în discuţie necesitatea investirii într-o astfel de publicaţie. În ciuda atitudinii ostile, de-a lungul timpului, a intelighenţiei româneşti la adresa revistelor programatice – ceea ce a condus la promovarea unor mişcări literare particulare relevante pe plan mondial dincolo de hotarele României: dadaismul, letrismul, paradoxismul, având drept principali promotori oameni de cultură de origine română – necesitatea producerii şi susţinerii unei asemenea publicaţii este acută, în condiţiile recuperării decalajului literaturii române faţă de literaturile occidentale, sau chiar a premergerii în planul organizării discursului estetic. Un exemplu elocvent îl constituie prezenţa în peisajul literar autohton între anii 1928 şi 1932 a publicaţiei unu, revistă literară avangardistă condusă şi finanţată de Saşa Pană, care a fost întâmpinată de o continuă critică, acidă şi defăimătoare.


Într-un asemenea context, al abandonului pistei avangardei şi experiementului, al îndepărtării de ansamblurile prolifice verbo-iconic, verbo-sonor, verbo-kinetic sau mixt, soluţia promovării unei reviste de nişă, cu deschidere spre exterior şi cu posibilitatea de dezvoltare de contacte cu exterioritatea literară poate avea succes. Mai mult, în condiţiile în care publicaţiile de tradiţie sunt exlusiviste (de cele mai multe ori nu pe criterii de calitate), cele vizând o anumită acoperire geografică nepresupunând garanţia calităţii, iar cele ideologice funcţionând în regim închis, comunitatea culturală braşoveană se vede nevoită să se îndepărteze de producţia publicistică. Spaţiul braşovean reprezintă, de altfel, o provocare pentru publicistica literară. Revista Interval, reprezentând interesele Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România, a funcţionat ca un grup închis, Gazeta de Transilvania şi-a încetat activitatea, cele patru pagini săptămânale de cultură reprezentând în ultima perioadă de apariţie mai degrabă un spaţiu de refulare culturală regională decât un spaţiu al producţiei publicistice de calitate. Un aspect particular şi interesant îl reprezintă publicaţia Astra, revistă cu tradiţie, dar care s-a transformat, treptat, într-un spaţiu al promovării producţiei autohtone. Ultimii ani au cunoscut fie existenţa paralelă a două Astre sau, pentru anumite perioade de timp, dispariţia acesteia.
Şi din această perspectivă, publicarea unei reviste echilibrate, echidistante, departe de disputele de ordin ideologic ale oamenilor de cultură din Braşov, poate constitui o soluţie în ceea ce priveşte polarizarea vieţii culturale de la poalele Tâmpei.
Tradiţie în avangardă! Avangardă în spiritul tradiţiei!
O cale de punere în valoare a unei asemenea proiecţii, a unei publicaţii culturale de avangardă, care să fie produsă (şi) în Braşov şi care să răspundă necesităţii de manifestare culturală a intelighenţiei locale poate fi reprezentată de mişcarea culturală Aisberg.


Născută dintr-o aparentă acţiune de protest împotriva unor tendinţe de stagnare în literatura română, acoperite de particula autodefinitorie „post-”, mişcarea culturală Aisberg şi-a propus, pe de o parte, recuperarea decalajului de sincronicitate în câmp teoretic cu mişcările culturale actuale (în special cu cele occidentale, europene), pe de alta reîntoarcerea la sistemele autentice de valori, specifice spaţiului de producere. Instrumentul de promovare a concepţiei privitoare la necesitatea alinierii la tendinţele culturale actuale cu instrumente autohtone l-a constituit revista omonimă de avangardă literară, concentrând scriitori ardeleni de diverse generaţii (în ciuda conflictului intergeneraţional formal „propovăduit” de adepţii structurării decadice a literaurii române contemporane: generaţiile ’60, ’70, ’80, ’90 şi 2000), în jurul a trei centre culturale importante, definite drept „piloni spirituali de forţă” în ceea ce priveşte noul construct: Braşov, Cluj-Napoca şi Baia Mare. Publicaţia, apărută între 2005 şi 2008, a stârnit numeroase controverse privitoare la poziţionarea fermă şi la demersul fără echivoc în raport cu efectul turbionar pe care îl resimte literatura română contemporană, incapabilă să se regrupeze şi să construiască un parcurs propriu, similar marilor literaturi occidentale. Ea s-a bucurat de aprecierea criticii (în general, a criticii autohtoniste), care a salutat apariţia unui „nou curent literar” (sau, sub marca preconceputei organizări a literaturii române, a unei „noi generaţii literare”), a unei „Şcoli Neconvenţionale” de literatură şi, implicit, a unei mişcări culturale asociate, respectiv a unei noi grupări, „gruparea aisberghistă”, dar a cunoscut şi reacţii adverse, manifestate în special prin critica de budoar. Mişcarea a propus publicarea tuturor textelor critice la adresa publicaţiei Aisberg în paginile acesteia, într-un supliment intitulat Titanic, dar aceste texte au întârziat să apară.
Printre elementele definitorii ale mişcării se numără:
- autointitularea ca mişcare şi publicaţie de avangardă culturală; avangarda nu este privită drept modalitate de răsturnare a unor concepţii tradiţionaliste, în maniera în care s-a impus în zorii secolului trecut, ci, în contextul îndepărtării făţişe de valorile autohtone, drept cale de întoarcere la tradiţie, cultură, mit şi metaforă; redefinirea avangardei nu constituie o modalitate de punere în lumină diferită a unei căi deja bătătorite, ci o modalitate de punere în practică a tendinţelor de reconfigurare a avangardei, lansate în anii ’60 de Umberto Eco, presupunând întoarcerea la tradiţie şi repoziţionarea nu prin opoziţie, în spiritul logicii sau/sau, ci prin includere, în spiritul logicii şi/şi;
- utilizarea instrumentarului specific avangardei, implicit a manifestelor – programe care pun în lumină organizarea discursului estetic prefigurat, precum şi caracterul programatic al textelor publicate în paginile revistei;
- (re)configurarea reliefului axiologic autohton într-un spaţiu a-valoric şi reconfigurarea paradigmatică, presupunând abandonul perspectivei evoluţioniste, generaţioniste şi înlocuirea acesteia cu perspectiva paradigmatică, presupunând evoluţie locală, în interiorul noii paradigme, şi intraductibilitate în câmp ideologic; cele două reconfigurări, surprinse sub sintagma definitorie „re(e)voluţie”, presupun alinierea la tendinţele depăşirii modernităţii prin „trans-”: transmodernitate, şi nu prin „post-”: postmodernitate şi, mai ales, postmodernism (încărcat ideologic);

Proiectul Aisberg se bazează pe reînvierea unei tradiţii avangardiste a „revistei murale”, pus în aplicare pentru prima dată în noaptea de 25 noiembrie 1921 de tânărul Jorge Luiz Borges, proaspăt întors în Buenos Aires. Ideea înfiinţării unei „reviste murale” în Buenos Aires, intitulată Prisma, a constituit o modalitate creativă de promovare a mişcării avangardiste într-un spaţiu cultural dominat de decadentism, constituind calea prin care principiile mişcării ultraiste spaniole au pătruns în Argentina. „Revista murală” a constat într-un afiş mare, conţinând un manifest al principiilor esteticii avangardiste, poeme ultraiste şi reproduceri după opere vizuale. Conceptul de „revistă murală” poate fi utilizat în manieră creativă şi în spaţiul cultural braşovean, amorţit şi obişnuit cu manifestări literare clasice (lansări de carte, activităţi de cenaclu, lectură publică în spaţii destinate performării artistice etc.), asemănător (păstrând proporţiile) unui Buenos Aires decadent şi amorţit.


Publicarea lunară, în ediţie nouă, în format tabloid (28x39cm, lumina paginii 24,5x35 cm), a revistei culturale independente de avangardă Aisberg; în acest sens, revista va beneficia de două modalităţi diferite de tipărire şi editare:
o faţă-verso, legată, în tiraj de aproximativ 100-120 de exemplare, necesară pentru fondurile Bibliotecii Naţionale, bibliotecilor judeţene, municipale şi universitare, difuzată în scopul promovării în redacţiile publicaţiilor culturale româneşti importante, în cadrul organizaţiilor culturale active pe piaţa de profil, precum şi distribuită autorilor şi colectivului redacţional;
o faţă, nelegată, în tiraj de 10 exemplare, afişată pe panourile expoziţionale din Piaţa Sfatului şi în spaţiul publicitar neutilizat din staţiile R.A.T. ale Municipiului Braşov; în acest format, dimensiunea paginii de va extinde pe verticală cu circa 10 cm pentru conturarea itinerariului de lectură;
- promovarea lunară a apariţiei revistei printr-un spectacol desfăşurat în spaţii neconvenţionale: Piaţa Sfatului; incinta Cetăţii; parcurile municipiului Braşov: Parcul central „Nicolae Titulescu”, Parcul Consiliului Europei (Centrul Civic), Parcul de la Baza Tâmpei, Parcul Gheorghe Dima, Parcul Ina Schaeffler (Livada Poştei), parcul Tractorul, Parcul Trandafirilor (Răcădău); în incinta complexului muzeal al Primei Şcoli Româneşti şi a Bisericii Ortodoxe „Sf. Nicolae” (Şcheii Braşovului); la Pietrele lui Solomon; pe Tâmpa; la Belvedere; pe Strada Sforii; în interiorul sau proximitatea turnurilor şi bastioanelor: Bastionul Ţesătorilor, Bastionul Graft, Bastionul Postăvarilor, Turnul Alb etc.; evenimentul performativ se va focaliza pe promovarea creaţiei literare a unui scriitor braşovean, invitat special să publice în paginile revistei Aisberg;

Revista îşi rezervă dreptul de a nu promova materiale cu caracter obscen sau discriminatoriu.

Revista îşi propune să promoveze noua paradigmă culturală, transmodernă. În spiritul acestei paradigme, sunt considerate necesare opiniile aparţinând diferitelor direcţii/curente/ mişcări culturale şi sunt acceptate valorile literaturii şi artelor specifice fiecărei epoci/vârste/ generaţii. Vor fi promovate ideile permisive, deschiderea în sensul ruperii barierelor / înlăturării distanţelor artificiale dintre genuri artistice, arte, arte şi diferite ramuri ale ştiinţei.


Sunt încurajate, în egală măsură, creaţiile culturale realizate în spirit tradiţional, precum şi cele realizate în spiritul experimental(ist) şi avangardist.

Revista este o publicaţie lunară independentă. Se situează în afara oricăror influenţe de natură politică, culturală, economică, financiară, de grup sau personale şi nu face obiectul îndoctrinării ideologice în vreuna dintre direcţiile menţionate mai sus.

- Revista promovează permisivitatea şi toleranţa faţă de diferite manifestări de natură culturală şi nu îngrădeşte, pe suport ideologic, colaborarea cu cititorii săi. Se poziţionează împotriva oricărei forme de extremism, de discriminare şi împotriva oricărei publicaţii obscene.

- Revista oferă o imagine corectă a realităţii culturale, fără prejudecăţi, promovând criterii axiologice în apreciere.

- Revista îşi propune medierea stărilor tensionale apărute între diferite grupuri / orientări / curente / organizaţii culturale şi înlesnirea înţelegerii şi încrederii mutuale.

Echipa redacţională

Director: Horia Muntenuş
Redactor-şef: Adrian Lesenciuc
Senior editor: Alexa Gavril Bâle
Redactori: Cosmina Drăghici, Cristian Moldovan, Adrian Munteanu, Daniela Nagy, Florin Pop, Chris Samy, Ana-Maria Susan.

Din gruparea revistei:
Jorge Luiz Antonio, Laurian Stănchescu, Virgil Borcan, Hanna Bota, Aurel Ion Brumaru, Daniel Drăgan, Mihai Georgia, Constantin Mărcuşan, Dafin Mureşeanu, Sânziana Mureşanu,  Adam Puslojic, Teofil Răchiţeanu, Elena V. Todoran.
Echipa proiectului „Revista murală Aisberg” (RMΛ)

Director: Marius-Cristian Cisar
Asistent proiect: Adrian Lesenciuc
Membri în echipa de proiect: Cosmina Drăghici, Alexa Gavril Bâle, Virgil Borcan, Dimitrios Kraniotis, Adrian Munteanu, Horia Muntenuş, Daniela Nagy, Adam Puslojic, Chris Samy, Ana-Maria Susan.

luni, 27 februarie 2012

CALEA EROILOR (ISTORIA UNEI CAPODOPERE), UN ELOGIU ADUS LUI CONSTANTIN BRÂNCUȘI, LA COMEMORARE

CALEA EROILOR
(ISTORIA UNEI CAPODOPERE)

O PRODUCȚIE 2012

UN FILM DOCUMENTAR ARTISTIC DE HORIA MUNTENUS 

FILM RELIZAT ÎN PREZENTAREA  ENERGOBIT

LA 55 DE ANI DE LA MOARTEA LUI CONSTANTIN BÂNCUȘI (19 FEBRUARIE 1876, HOBIȚA - 16 MARTIE 1957, PARIS) 

Capitolul I - FACEREA (76 minute)
Capitolul II - CĂLĂUZA (45 minute)
Capitolul III - SACRILEGIUL (65 minute)
Capitolul IV - ANUL 2000, ÎN CRUCEA MILENIILOR (34 minute)
Capitolul V - ÎNTRE CLIPE (36 minute)

Scenariul, regia și comentariul - HORIA MUNTENUS

Vocea naratorului - VASILE TOMOIAGĂ

Muzica - MIRCEA SUCHICI, CRISTIAN CIOMU, NUCU PANDREA, ȘTEFAN POPESCU, DELIA CRĂCIUN  CONSTANTIN ISTICI acompaniat de ANSAMBLUL ”SOMEȘUL NAPOCA”

Distribuția - NUCU PANDREA, CRISTIAN NAUM, COSMIN BREHUȚĂ, VIORELA GROFU, GEORGE DRĂGHESCU, FLORIN RAUL MARIAN

Director de producție - AUREL MARIAN

Montajul - HORIA MUNTENUS

SINOPSIS
Acest documentar artistic urmărește firul istoriei Monumentului Memorial ”CALEA EROILOR”, realizat de Constantin Brâncuși la Târgu Jiu, o poveste care se derulează, spectacular și zbuciumat, de la primele gânduri și idei, până în ziua de azi. Filmul întâmplărilor și evenimentelor este ilustrat de o documentare temeinică, de o cercetare îndelungată care aduce în prim plan mărturii și documente inedite. Este o radiografie a atitudinilor, percepțiilor publice dar și a tratamentului (nemeritat) la care a fost supusă opera de-a lungul vremii.

”NICI NU ȘTIȚI CE VĂ LAS EU VOUĂ!” - CONSTANTIN BRÂNCUȘI

”COLOANA INFINITĂ A LUI CONSTANTIN BRÂNCUȘI REPREZINTĂ PUNCTUL DE VÂRF AL ARTEI MODERNE”(SIDNEY GEIST)

”Despre Horia Muntenus sunt onorat să vă mărturisesc faptul că se află sub vraja cerului străpuns de păsări, aşa cum l-am cunoscut eu în timp ce lucra hipnotic la un alt film – ancheta atentatul criminal din 1996 săvârşit asupra Coloanei Infinitului, şi asupra celorlate opere de la Târgu-Jiu lăsate moştenire de Constantin Brâncuşi. Iar pasările de-atunci, ca şi în filmul de aici, îl pofteau, cu seninătate, numai la zbor.” Alex Gregora, ”Gorjnews”, 16 februarie, 2012
În Coloana fără Sfârşit este cuprinsă şi această atitudine, această hotărâre a spiritului: de aceea i s-a dat omului Coloană vertebrală: să îşi ţină spatele drept şi fruntea în puterile Cerului - Horia Muntenus

vineri, 24 februarie 2012

55 DE ANI DE LA MOARTEA LUI CONSTANTIN BRANCUȘI

ÎN ANUL COMEMORĂRII SALE, BRÂNCUȘI E AȘEZAT, ÎN ROMÂNIA, ÎNTRE PARANTEZELE INDIFERENȚELOR, DISPREȚULUI, MINCIUNILOR ȘI FARSELOR SFRUNTATE

CONSTANTIN BRÂNCUȘI
n.19 februarie 1876 - d.16 martie 1957
 Pe data de 16 februarie 2012, în Sala "Ion Heliade Rădulescu” a Academiei Române, a avut loc, sub egida acesteia, o sesiune omagială dedicată lui Constantin Brâncuși. Evenimentul, în sine, a fost important. Anul acesta, se împlinesc 136 de ani de la nașterea sculptorului și 55 de ani de la moartea lui.
Acest eveniment nu a fost mediatizat însă, puține publicații au preluat un comunicat Agerpress, redactat în baza unui anunț plat, întocmit de ofițerul de presă al Academiei. Anul se anunță sărac în manifestări dedicate lui Brâncuși.
"CÂTE STELE SUNT PE CER/ TOATE PÂN' LA ZIUĂ PIER
NUMAI UNA CA O PROASTĂ/ ARDE PE UZINA NOASTRĂ”
(pe Centrul Cultural "Constantin Brâncuși")
La Târgu Jiu, Primăria a organizat un spectacol de teatru-balet, dat de o trupă sibiană. Urmează să își trimită niște angajați la Paris, să cheltuiască 6 500 de Euro. Asta întru cunoașterea și aprofundarea lui Constantin Brâncuși și a soiurilor de vin din care băuse artistul. Desigur, scopul călătoriei este și promovarea lui Brâncuși în lumea întreagă. Vă dați seama, postumitatea lui Brâncuși avea nevoie de intervenția fermă a acțiunii Primăriei din Târgu Jiu, pentru popularizarea sculptorului la Paris. Fiindcă parisienii au nevoie de explicațiile angajatului municipalității de pe malul Jiului pentru a afla nu doar că Brâncuși a locuit la Paris ci și că Muzeul Național de Artă al Republicii Franceze posedă Operele din Atelierul artistului. În acest sens, primarul din Târgu Jiu a delegat pe angajatul O.P. să ducă mesajul gorjenilor fraților noștri întru latinitate, dimpreună cu salutul strămoșilor noștri comuni și glorioși de la Roma: AUGURI!
O.P., pe numele său, purtând o mare responsabilitate pe umeri, a dat asigurări că îl va promova din toți rărunchii și bojocii pe Brâncuși pe străzile și pe largile bulevarde ale Parisului. Primarul l-a ascultat cu ochii înlăcrimați pe tânărul și entuziastul flăcău ca un zmeu, O.P., și l-a mângâiat pe creștet, dându-i binecuvântarea. O.P. văzuse, în adolescență, serialul cu J.R. De aceea, îl asigură pe primarul F.C. de toată devoțiunea sa în cauza Brâncuși. De pe margine, fostul director, pe numele său, S.L.B., înaintașul spiritual al lui O.P., și-a dus și el mâna la batistă să își șteargă gura. O.P. îl va pune cu siguranță în lumină, la Paris, pe Constantin Brâncuși.

Eu îl rog pe domnul primar al Municipiului Târgu Jiu să se îngrijească de Monumentul Calea Eroilor. Municipalitatea are în proprietate și în responsabilitate întreținerea acestui Monument. Legea 422/ 2001 îl obligă și îl responsabilizează. Dacă această Lege este disprețuită la Târgu Jiu este vina primarului. Într-un articol de presă din 14 decembrie 2010, apărut în ”Impact în Gorj”, scris de Dorina Cioplea, ”Coloana lui Brâncuși, cu pete și zgârieturi”, ne este semnalat faptul că pe Coloana Infinită se observau pete și inscripții. Primăria nu doar că în doi ani nu a sesizat organele de cercetare penală așa cum o obliga Legea Patrimoniului Național, dar nici nu a intervenit de urgență pentru remedierea lucrurilor. Lenevia și indiferența echipelor desemnate pentru a se ocupa de Monument au devenit celebre în întreaga țară, dar pe domnul primar nu îl sensibilizează această celebritate. Poate unii funcționari se visează îngerași zburând aproape de norii albaștri dând ca libelulele din urechi. Dar îi asigur că sunt vinovați până în măduva oaselor. Inconștiența lor de a pleca la taifasuri franțuzești, în timp ce componentele Monumentului Calea Eroilor arată cum arată, este sancționabilă. Și încălcarea Legii are efecte de care nu vor să știe monsieurii. Primarul își trimite Chirița la Paris iar locuitorii urbei sunt mințiți că este vorba despre vreun interes superior. În favoarea lui Brâncuși. Fix de O.P. avea nevoie imaginea lui Brâncuși în lume. Primarul poate consimți la călărirea și parazitarea banului public invocând pretextul Constantin Brâncuși? Coloana este plină de pete și de inscripții, Scaunele de pe Alee rămân în continuare ciobite, netratate de ani de zile (”- nu sunt bani”), iar în Poarta Sărutului, vorba restauratorului Dan Dănilă, plouă... și plouă...

 
ARHIVARII DE LA ACADEMIE SE JOACĂ CU FOCUL
  Aceste lucruri nu s-au auzit în Academie. După 61 de ani de la nefericitul moment urât pe care l-a creat Academia Română, condamnându-l pe Brâncuși, azi ar fi fost nevoie să își spele păcatul. Anul 1951 este un an cumplit. Șenilele tancurilor sovietice erau salutate de către Mihail Sadoveanu, devenit președinte al Academiei Române, cu următoarele cuvinte: ”Soarele răsare de la Răsărit! de la fratele nostru U.R.S.S”.

În 1951, Brâncuși trimite o scrisoare de donație a operelor sale din Atelierul parisian statului român. Secretarul general al partidului muncitoresc, Gheorghe Gheorghiu Dej, încredințează această scrisoare Academiei Române. Sadoveanu întrunește în două ședințe, în luna martie, întregul cvor academic - spre a dezbate propunerea lui Brâncuși. Dând semnalul de refuz, (“…vă ţineţi de fleacuri? Doar suntem la Academie! Luaţi ruşinea aiasta şi aruncaţi-o la coş!”), Sadoveanu îi determină pe obedienți și pe căciuliții fără curaj să dezaprobe gestul lui Brâncuși și să condamne arta brâncușiană, socotind-o decadentă, abstractă și ”fără nici o valoare” (George Oprescu). Doar sculptorul Ion Jalea, poetul Victor Eftimiu, poetul Geo Bogza și scriitorul Camil Petrescu au avut curajul să se opună deciziei academice și să îl susțină și să îl recunoască pe Brâncuși ca pe o mare valoare. Sadoveanu, conform documentelor ședințelor stenografiate, publicate de fostul secretar și muzeograf al Academiei, Petru Popescu Gogan, i-a îndemnat pe academicieni să arunce scrisoarea la coș.

 Pe holul Academiei, o doamnă pe care o respect, mă întreba, cu solemnitatea acribiei: ”Bine domnule, dar unde este scrisoarea lui Brâncuși? pe ce documente te bazezi când afirmi, în filmul dumitale, că Brâncuși ar fi dorit să își lase operele statului român? Brâncuși nu a făcut asta. Nu există documente în acest sens” Ei! există. Ele au fost publicate de Petru Popescu Gogan. Iar scrisoarea, conform documentelor, a fost aruncată, la indicația lui Sadoveanu, la coș. Era, oricum, în obiceiul stereotip al bolșevismului, la modă, expresia cu ”aruncarea la coșul de gunoi a Istoriei”.

Dar uluirea mea, precum și a altora care se aflau în Sala "Ion Heliade Rădulescu”, a fost posibilă grație afirmației academicianului Răzvan Theodorescu: ”Aceste documente nu mai sunt”. ”NU MAI SUNT”... presupune logic 1. că au fost, și 2. că se recunoaște calitatea actului profesional al lui Petre Popescu Gogan, adică probitatea documentelor în cauză.
Dar ce este mai grav, este faptul că ele NU MAI SUNT

ACEASTĂ AFIRMAȚIE, ”NU MAI SUNT!”, AR TREBUI SĂ CONDUCĂ, INEVITABIL, LA O CERCETARE PENALĂ!
Documentele în cauză nu sunt invenții. Petru Popescu-Gogan a publicat procesul verbal al şedinţei din 28 februarie 1951 al Secţiunii de Ştiinţa limbii, Literatură şi Artă din cadrul Academiei R.P.R., în care a fost dezbătută solicitarea sculptorului Constantin Brâncuşi de a dona statului român lucrările sale (230 sculpturi – socluri, 41 desene, 1.600 fotografii şi clişee, unelte, mobilier etc.) aflate în atelierul pe care îl deţinea la Paris, în ”Impasse Ronsin” nr. 11. Procesele verbale ale şedinţelor Secţiei de Ştiinţa limbii, Literatură şi Artă a Academiei R.P.R. din 28 februarie şi 7 martie 1951 (tomul P.4/1951 – 1948, p.268), au fost consemnate parţial sau integral şi de către B. Brezianu (”Brâncuşi în România”, Editura All, Bucureşti, 1998), Tretie Paleolog (”Brâncuşi un „dosar” redeschis”, Brâncuşi, Târgu-Jiu, I, 4, dec.), Rodica Palade (”Sfârşit de secol cu Brâncuşi” – interviu cu Barbu Brezianu, revista 22, Bucureşti, VI, 43, 25–31 oct.).

Arhivarii Academiei au timp să își răscolească prin creieri ȘI SĂ ÎȘI ADUCĂ AMINTE. Nu e posibil să ni se însceneze astfel de farse compatibile doar cu tragediile din întunecatul deceniu al bolșevismului din România.


DECIZIA ACADEMIEI ROMÂNE DIN 1951 - EXCES DE ZEL
Organizată la insistențele unui poet, Laurian Stănchescu, ședința Academiei Române din data de 16 februarie 2012 ar fi trebuit să întrunească cvorumul. Nu a fost posibil. Nu președintele Academiei a deschis ședința. A prezidat-o vicepreședintele ei, academicianul Marius Sala. Academicianul Răzvan Theodorescu a avut singurul discurs în care se recunoștea criza academică din 1951, plasând-o sub semnul ingerințelor agresive ale politicului. O fi fost comunism în acei ani, un șir întreg de academicieni au fost excluși din Academia Română, dar azi, la 23 de ani de la Revoluția din decembrie 1989, de ce e nevoie să se acopere faptele urâte și obediente? Nu erau indicații de la partidul comunist să fie refuzat Brâncuși, în 1951. Doar cu trei ani înainte, în 1948, fusese elogiat și gratulat cu adjective frumoase, la Moscova, în cadrul Expoziției Universale. Presa sovietelor îl lăuda ca pe un artist de geniu. Și atunci? Atunci vom înțelege că gestul lui Mihail Sadoveanu, George Oprescu, George Călinescu... și al celorlalți, pornea dintr-altceva, mult mai întunecat decât ne-am putea imagina.
DEMOLATORUL COLOANEI INFINITE, ELOGIAT LA ACADEMIA

ROMÂNĂ, ÎN ȘEDINȚA DE OMAGIERE A SCULPTORULUI

Ședința Academiei Române din data de 16 februarie 2012 a mai
lăsat un gust amar. Prezent în sală, Radu Varia, demolatorul Coloanei Infinite, a fost elogiat de către profesorul Răzvan Theodorescu, pentru contribuțiile avute în editarea unui album Brâncuși în 7 ediții americane și în altele, în diferite limbi. O fi sensibilă prietenia academicianului cu Radu Varia, însă sacrilegiul comis de către acesta, la 1996, împotriva Monumentului Calea Eroilor, întrece cu mult, cu deasupra de măsură, orice altă faptă a lui. Și, după cum bine îl caracteriza un cercetător francez al operelor lui Constantin Brâncuși, Eric Shanes, ”îl descalifică”.
Consiliul Local din Târgu Jiu, cu mulți ani în urmă, îl declarase pe Radu Varia, persona non grata, adică indezirabil. Grea povară pentru un om care nu poate trăi decât din aroganță și din infatuare. Am încercat să îl filmez în Sala ”Ion Heliade Rădulescu” a Academiei Române. Se întorcea cu spatele, în scaunul din primul rând, unde se așezase, și își acoperea fața cu mâna. Mă așteptasem la cu totul altceva, din partea unui om distins cu decorații și titluri.

marți, 21 februarie 2012

UN ALTUL

Îți scriu pentru că pleoapele tale ca niște petale
Bat șirul secundelor - șir al respirațiilor mele
Adie vântul și-aduce cu sine
Umărul tău drept: acolo.
Umărul tău stâng: pe el crește mușchiul verde Spre Nord.

Surâsul nu este întotdeauna indicativul sincerității
Nici viperă să-și lase veninul mereu pe buze
Căci uneori cerul înnegrit coboară alungându-l
Și-n locul lui lasă un alt surâs. Un altul.

Fruntea e ca o recapitulare a morții
Pentru cei care o cunosc dinainte de a muri
Pentru cei care-și caută febrele
În acea habotnică și haină umflătură...

Fruntea e umflătura și tumefierea pe care
Doar un altul le are dacă le înalță ca flamuri
Dacă un altul se anină de ele dacă un altul
Se percepe pe sine un altul.

Și-atunci un altul se face surâs și se lasă pe buze
Ca o ploaie din înaltul altuia
Altcuiva ștergându-i surâsul cu o feșă
Și altcuiva dăruindu-l ca pe o binecuvântare.

Un altul îți scrie pentru că pleoapele tale
Ca niște petale
Bat ritmic secundele și respirațiile mele
Adie vântul și-n vânt peste case și peste arbori
Plutește umărul tău drept 
Peste rotulele genunchilor mei.

sâmbătă, 18 februarie 2012

FILMUL "UN ARBORE LA MIJLOC DE LUMI: CONSTANTIN BRANCUSI" VIZIONAT LA ACADEMIA ROMANA


"Însă sculptura nu este altceva decât apă. Apa însăşi!..."
CONSTANTIN BRANCUSI
n.19 FEBRUARIE 1876 - HOBITA
+16 MARTIE 1957 - PARIS 
TELEGRAFONLINE
Sambata, 18 Februarie 2012
Manifestarea s-a încheiat cu un eseu cinematografic
ADRIANA DUMITRASCU

                    
Secţia Arte, Arhitectură şi Audiovizual a Academiei Române a organizat joi, la amiază, un simpozion dedicat memoriei marelui sculptor Constantin Brâncuşi (1876-1957). Iniţiativa aparţine, fără îndoială, noului preşedinte ale secţiei, academicianul Răzvan Theodorescu.
Gestul vine să repare peste timp o nedreptate ce i s-a făcut autorului „Coloanei Infinitului”, în 1951, când mai mulţi intelectuali marcanţi ai vremii au fost siliţi să-l condamne pe Brâncuşi, aflat la Paris, pentru „formalismul şi decadentismul” artei sale. L-au apărat, cu acel prilej, sculptorul Ion Jalea, în primul rând, dar cuvinte potrivite a rostit si Geo Bogza. Cel mai vehement a fost lingvistul Al. Graur şi, după unii, chiar istoricul de artă George Oprescu.
Cuvântul înainte rostit de acad. Marius Sala, vicepreşedinte al Academiei, a trasat direcţia dezbaterilor, definind noul context. La rândul său, acad. Răzvan Theodorescu a dezbătut mai pe larg împrejurările desfăşurării acelei şedinţe, convocată în mod special la Academie. Ea venea după ce sculptorul anunţase statul român de dorinţa de a-i ceda o parte din lucrări. Era vremea când s-a încercat demolarea „Coloanei Infinitului”. Am aflat că mai este încă în viaţă tractoristul căruia i se ceruse să distrugă acea operă.
„UN ARBORE LA MIJLOC DE LUMI: CONSTANTIN BRÂNCUŞI” Refuzat, umilit, Brâncuşi a luat hotărârea de a deveni cetăţean francez. În 1957, murea cu gândul la locul naşterii sale, Hobiţa şi, desigur, la ţara lui, România. Profesorul universitar Cristian Robert Velescu a comentat raportul dintre arhitectură şi arta scupturală a lui Brâncuşi. Cercetătoarea Ioana Vlasiu ni l-a prezentat pe „Sfântul din Montparnasse” pornind de la lucrările unui important critic de artă, Barbu Brezianu. Instructive şi pline de învăţăminte ne-au apărut, de asemenea, şi mărturisirile medicului Ion Gerota privitoare la relaţia de amiciţie, şi de colaborare, dintre bunicul acestuia, Dimitrie Gerota, specialist în chirurgie plastică, un adevărat artist al mulajelor şi Constantin Brâncuşi.
Deosebit de interesante s-au dovedit şi cuvintele rostite de Laurian Stănchescu, care se documentează asiduu spre a întregi tabloul descendenţei lui Constantin Brâncuşi. De menţionat că, în amfiteatrul „Ion Heliade Rădulescu”, unde s-au desfăşurat lucrările, s-au aflat şi doi dintre stră-stră-nepoţii celui evocat.

Cald, încărcat de o bine temperată notă omagială, cu calităţile unui eseu cinematografic poematizant, documentarul „Un arbore la mijloc de lumi: Constantin Brâncuşi”, realizat de Horia Muntenuş, ne-a prezentat, la finalul manifestării, pe parcursul a 33 de minute, o emoţionantă biografie a artistului şi a operei sale. Brâncuşi a pornit cu mâhnire către Paris, vânzându-şi partea de moştenire unuia dintre fraţi, împrumutându-se spre a-şi cumpăra biletele de tren până la Bucureşti, ca să poată porni apoi către Capitala Franţei. Sugestive ni s-au părut şi numeroasele apropieri dintre lucrările sculptorului şi arta tradiţională românească.