luni, 21 martie 2011

Doina Frumuşelu - ADEVĂRATA CASĂ A LUI BRÂNCUŞI

O minciună mare cât o jumătate de secol

V. G. Paleolog (1967): „Cel de-al treilea destin al casei Brâncuşi nu poate fi decât cel muzeal”

Obiectiv Gorj Magazin, Târgu-Jiu, XI, 450, 5-11 aug., pp.8-9.

La moartea lui Radu Nicolae Brâncuşi (1833-1885), conform dreptului cutumiar, casa ar fi trebuit să fie moştenită de fiul său cel mic, Dumitru, însă, în casă rămân soţia sa, Maria (1851-1919) şi fiica cea mică, Eufrosina (1884-1948), căsătorită cu Gheorghe Brânzan. După moartea mamei sculptorului, în urma partajului, casa revine în întregime Eufrosinei, care este nevoită să o mute cu 200 m mai departe, pe terenul său.

Ce zic brâncuşiologii despre casa Brâncuşi?

Petru Comarnescu. În 1965, scriitorul şi criticul de artă P. Comarnescu publică articolul „Porţile vieţii lui Brâncuşi” (Iaşul literar, 4, apr.), reluat, apoi, în cartea „Brâncuşi, mit şi metamorfoză în sculptura contemporană” (Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972). Articolul este scris în urma vizitei la Hobiţa şi a discuţiilor purtate cu Ion Brânzan, fiul Eufrosinei, şi cu alţi „informatori aflaţi de faţă pe când ne străduiam să reconstituim faptele trecutului”. P. Comarnescu află că la mutarea structurii de lemn şi la reconstituirea casei s-a păstrat aceeaşi orânduire a încăperilor: două camere şi bucătăria fără tavan, alăturate, având în faţă obişnuitul pridvor. Casa nu a mai fost aşezată la drum, ci în curte. Ca modificări mai importante, actuala casă Brânzan (n.n. anul 1965) este aşezată pe un soclu făcut din pietre de râu şi are acoperiş cu olane, pe când casa natală nu avea soclu, iar acoperişul era de şindrilă. Stâlpii pridvorului sunt simpli şi nu au împodobirile celor de la casa lui Calistrat Blendea (n.n. astăzi Casa Memorială C. Brâncuşi). Grinzile sunt, aparent, de lemn de stejar şi par de vechimea atestată de către cei de faţă. Comarnescu consemnează că: „Ni s-a recunoscut că uşile nu sunt ale vechii case, ci mai noi. Nu au ştiut să ne spună dacă stâlpii pridvorului sunt cei originari. Lemnul lor arăta aceeaşi vechime ca şi bârnele de sus şi acelea dintre zidărie, dar după părerea bătrânului Vasile Blendea-Trifu, casa natală a sculptorului seamăna cu totul cu casa lui Calistrat Blendea, iar dacă este aşa, atunci probabil că a avut şi stâlpii ciopliţi şi decoraţi artistic. Dacă s-ar transmite stâlpii de la pridvorul casei lui Calistrat Blendea la casa lui Ion Brânzan, s-ar obţine, în orice caz, casa reprezentativă pentru vremea când s-a născut sculptorul. Şi în sens propriu s-ar putea declara a fi însăşi casa natală”.

V. G. Paleolog. Istoricul şi criticul de artă V. G. Paleolog, în 1967, consemnează în volumul „Tinereţea lui Brâncuşi” (Ed. Tineretului, Bucureşti) că: „Mai târziu, după moartea lui Nicolae-Radu, când se făcu şi împărţeala averii lui, casa nu căzu pe lotul celui care râvnea la el, ci cumpărând-o Fârsina Brânzan, sora lui Brâncuşi, de la ceilalţi fraţi, după desfacerea ei bârnă cu bârnă, uşor cu uşor şi prag cu prag, a rostuit-o din nou în îmbucăturile ei dintâi, puţin mai la sud, aşa cum se întâmplă uneori la ţară, la munte, şi azi. [...] Se deosebeşte de cea durată de Radu prin aspectul ei exterior: bârnele, blanele, toate de gorun, au fost încercuite şi acoperite cu tencuială în var, dar timpul a năruit ici şi colo, mai ales la miazănoapte, fragila tencuială, lăsând să se vadă bârnele dintâi.”

„Casa se mai găseşte şi azi tot acolo unde a fost mutată. În locul ei dintâi doar o măgură de moloz şi de pietroaie mai durează, aşteptându-şi cel de-al treilea său destin, care nu poate fi decât cel muzeal. Casa în care s-a născut Constantin Brâncuşi [...] aşa cum Nicolae-Radu, tatăl lui, a croit-o şi a înălţat-o se găseşte, la circa 200 metri mai departe de locul ei dintâi, pe care ea fusese durată puţin înainte sau după 1870.”

Andrei Pănoiu. Nu trebuie să omitem declaraţia arh. A. Pănoiu care răspundea de raionul Gorj în acea perioadă: „De unele cercetări efectuate şi la Hobiţa încă de la mijlocul anilor ’50, cu studii de detaliu atât asupra casei Blendea, asupra fostei case natale a artistului (găsită de noi strămutată alăturat şi mult modificată), cât şi a bisericii de lemn din cimitir, m-am preocupat prin atribuţiile mele în cadrul Direcţiei Artelor Plastice, Muzeelor şi Monumentelor, cât şi ca o pasiune căreia m-am dedicat prin lucrări personale” (Timpul, Tg.-Jiu, 18-22 mai, 2001).

Ion Mocioi consemnează, în volumul „Mărturii despre Brâncuşi” (editat de CCES Gorj, Tg.-Jiu, 1975), declaraţiile Angelei Gogoiu: „Mama Eufrosina a primit, pe lângă partea ce-i revine şi casa părintească. De aceea a trebuit să mute casa de pe seliştea ce-i revenise fratelui său Grigore.”

În 1983, la moartea moştenitorului casei, Ion Brânzan, cel mai mare dintre cei trei copii ai Eufrosinei, nu există pretendenţi la moştenire. Valoarea nesemnificativă a imobilului nu prezintă interes pentru surorile lui Ion, Maria (căsătorită Popescu) şi Angela (căsătorită Gogoiu) şi ca urmare, ele nu revendică casa.

Poziţia autorităţilor comuniste din regiunea Oltenia

În 1967, autorităţile regionale din Craiova, pe baza deciziilor unei comisii din care face parte şi V. G. Paleolog, elaborează proiectul de organizare a casei Brâncuşi de la Hobiţa. Memoriile care însoţesc Proiectul de reconstituire a casei Brâncuşi (nr. 93/22.II.1967) sunt întocmite de ing. Constantin Trofimov de la Sfatul Popular al Regiunii Oltenia, Direcţia de Sistematizare, Arhitectură şi Proiectare a Construcţiilor (DSAC). În aceste documente se consemnează că: „Din investigaţiile făcute de oamenii de cultură din regiunea noastră, s-a putut găsi fosta casă a sculptorului Constantin Brâncuşi, care a fost demolată şi dată ca zestre unei surori de-a lui, iar astăzi este proprietatea lui Brânzan Ion. Casa este formată din bârne de lemn, iar modificările survenite sunt neesenţiale.”

„Menţionăm că identitatea originară a casei lui Constantin Brâncuşi a fost determinată de o comisie formată din: tov. profesor V. Paleolog, tov. Trăistaru din partea Comitetului regional de partid, tov. Iordache D-tru şi Balint Ştefan din partea Comitetului regional pentru cultură şi artă, tov. Hortopan şi Udrişte Elena din partea Muzeului regional de artă şi tov. Cocheci Theodor şi Trofimov C-tin din partea DSAC Oltenia - care, împreună cu cei mai bătrâni locuitori ai satului Hobiţa, au demonstrat prin diferite dovezi identitatea fostei case a sculptorului.”

„În vederea comemorării a 10 ani de la moartea lui Constantin Brâncuşi, Comisia regională formată pentru organizarea manifestărilor culturale cât şi a organizării locului unde s-a născut marele sculptor a hotărât ca una din măsuri să fie reconstituirea casei în care s-a născut Constantin Brâncuşi. Această casă este proprietatea lui Brânzan Gh. Ion, nepotul de soră a sculptorului. Casa prezintă mici modificări care prin restaurare se va aduce la forma iniţială.”

Lucrările propuse trebuiau executate în regim de urgenţă, termenul de mutare a casei fiind 15.V.1967, care nu a putut fi respectat.

Casa Muzeu Constantin Brâncuşi de la Hobiţa este casa lui Calistrat Z. Blendea

La 16.II.1968 intră în vigoare legea reorganizări teritorial-administrative a României, regiunile fiind împărţite în judeţe, aşa că problemele legate de casa Brâncuşi sunt transferate judeţului Gorj. Elena Udrişte devenită muzeograf şi apoi, directoare a Muzeului judeţean, înfiinţează în noiembrie 1971 secţia Casa Muzeu Constantin Brâncuşi la Hobiţa. Este adusă casa lui Calistrat Z. Blendea care, prin aşezarea ei în săliştea ce a aparţinut părinţilor, evocă în primul rând memoria lui C. Brâncuşi. De asemenea, acest imobil construit din elementele a două case - casa C. Z. Blendea, în cea mai mare parte şi casa Filofteia Ruşeţ, unele elemente - evocă o casă tradiţională din secolul al XIX-lea, din Hobiţa. Este compusă din două odăi (vatră, sobă) şi o cămară (celar). Îmbinările bârnelor sunt ascunse sub undrelele (stenapi) decorate pe motivul „frânghiei” şi al „dintelui de lup”. În torsadă sunt sculptaţi stâlpii prispei, fie pe toată înălţimea fie în două registre separate prin inele în zig-zag. Uşa cămării reprezintă un tip tradiţional, nu numai pentru sudul munţilor, dar şi pentru sate transilvănene (I. Cristache–Panait, Arhitectura de lemn din judeţul Gorj, Ed. ARC 2000, Bucureşti, 2001).

Corespondenţă Eric Shanes – Elena Udrişte

În 1987, Eric Shanes îi scrie Elenei Udrişte şi o întreabă dacă ansamblul muzeal de la Hobiţa este autentic. Ea îi răspunde în mod corect că nu este autentic (Brâncuşi, Tg.-Jiu, 2, 1996), dar omite să-i scrie despre casa adevărată plasată la 200 m, cu toate că în 1967 făcuse parte din comisia de stabilire a autenticităţii imobilului. De ce oare Elena Udrişte, respectată pentru profesionalism şi corectitudine, a ascuns adevărul?! Putem deduce motivul, însă un răspuns oficial nu a fost emis până în prezent.

Un secret bine ascuns iese la iveală...

În lunile februarie-martie 2001, jurnaliştii gorjeni descoperă printr-un complex de împrejurări că aşa-zisa Casă memorială Brâncuşi de la Hobiţa este, de fapt, casa Calistrat Blendea. La data declanşării scandalului „adevărata casă Brâncuşi”, aceasta era utilizată ca magazie de Nicolae Gogoiu, fiul Angelei Gogoiu şi nepot al Eufrosinei Brânzan, fostă Brâncuşi. N. Gogoiu doreşte să construiască o casă nouă şi are nevoie de teren liber şi cu toate că nu există documente de revendicare a proprietăţii, el nu poate obţine autorizaţia de demolare. Încearcă - fără succes - să convingă autorităţile culturale judeţene şi Ministerul Culturii de autenticitatea casei, sperând să obţină eliberarea terenului prin mutarea imobilului. Şeful Inspectoratului pentru Cultură şi Prefectul judeţului Gorj combat public demersul lui Gogoiu.

Scriitorul Nicolae Diaconu, arhitectul Iulian Cămui şi mai mulţi ziarişti prezintă argumente tehnice, istorice şi juridice în favoarea recunoaşterii casei ca fiind adevărata casă Brâncuşi, însă sunt ignoraţi de autorităţi. Atunci, forţat de împrejurări, la data de 30.V.2001, N. Gogoiu încheie cu sculptorul Florin Codre o convenţie civilă, autentificată de un notar prin care primul vinde celui de-al doilea materialele rezultate din demolarea casei, la preţul simbolic de 5 milioane lei şi un cal. În aceeaşi zi şi la acelaşi notar se legalizează şi declaraţia lui Constantin Gogoiu şi cea a Angelei Cioflec (fratele şi sora lui N. Gogoiu), prin care aceştia îşi dau acordul asupra convenţiei de vânzare-cumpărare a materialelor rezultate din demolarea casei părinteşti. Fatalitate, însă, demolarea casei este stopată de primăria Peştişani, care îi amendează pe F. Codre şi N. Gogoiu pentru demolare fără autorizaţie. Se încearcă şi o anchetă penală...

Valoarea casei Brâncuşi la „bursa neagră” locală

Între timp, valoarea casei creşte fantastic la „bursa neagră” din sat, ajungând la 3 milioane de dolari, ceea ce face să apară vreo opt pretendenţi la succesiune. Primăria Peştişani devine foarte interesată de casă, dorind cu orice preţ să o păstreze.

Sub presiunea opiniei publice, Toni Greblă, prefectul judeţului Gorj, emite Ordinul nr. 134/2001, prin care se constituie o comisie pentru data de 5-6.VIII.2001, cu scopul de a stabili identitatea casei Brâncuşi. Fără a avea timpul necesar unei documentări serioase şi fără a include persoane atestate sau cu preocupări în brâncuşiologie, comisia întocmeşte un Raport preliminar care concluzionează că: „Se certifică prezenţa în componentele casei Gh. I. Brânzan (deţinător actual Gogoiu Nicolae) a unor elemente constitutive din casa părintească a lui Constantin Brâncuşi.”

„Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional a judeţului Gorj, Muzeul judeţean Al. Ştefulescu şi Primăria comunei Peştişani propun: conservarea elementelor originale ale casei părinteşti a lui Constatin Brâncuşi, strămutarea şi expunerea acestora în perimetrul Casei Muzeu Constantin Brâncuşi de la Hobiţa.”

Faţă de rigoarea lucrărilor prezentate de P. Comarnescu şi V. G. Paleolog, este şocant modul actual de abordare a subiectului „casa Brâncuşi” redusă de comisie la „elemente constitutive”, precum şi dezinteresul şi formalismul cu care a fost soluţionată problema.

Primăria din Peştişani solicită Ministerului Culturii şi Cultelor fonduri pentru restaurare şi punere în valoare a casei Brâncuşi, la care oficialităţile răspund sec: „Casa originară a sculptorului Constantin Brâncuşi a fost clasată în lista monumentelor istorice prin avizul nr. 528-E/11.XII.2001”.

Belgienii sprijină restaurarea casei Brâncuşi. Românii, nu ?!

În aprilie 2004, la Târgu-Jiu are loc vizita lui Remi Vonkc, reprezentantul firmei D’Oude Galerij din Belgia, interesat de investiţia finanţată de Ministerul Culturii şi al Cultelor (n.n. ofertă lansată de MCC) care va beneficia de fonduri comunitare suplimentare. Proiectul prevede următoarele lucrări:

- regularizarea râului Bistriţa;

- construcţia unor spaţii moderne de cazare, a unor terenuri de sport şi amenajarea unei piscine;

- reabilitarea taberei de sculptură în aer liber din zăvoiul Bistriţei.

Cu acest prilej, Ion Sanda, directorul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional al judeţului Gorj, declară: „prin realizarea proiectului se va pune în valoare zona Hobiţa, iar prin amenajarea unor spaţii moderne de cazare şi a unei baze sportive multifuncţionale, leagănul copilăriei lui Brâncuşi va fi înscris în circuitul turistic european şi de ce nu, mondial. Rămâne ca realizatorii proiectului să vină şi să se apuce de treabă, cât mai repede!”. Au trecut cinci ani de atunci... oare s-or fi apucat de treabă?!

Autorităţi în stand-by. Până când?

Ca urmare a scrisorilor adresate Ministerului Culturii şi Cultelor de către Florin Pavel, primarul comunei Peştişani, în cursul lunii august 2004, o comisie formată din reprezentanţii Consiliului judeţean Gorj, Direcţiei pentru Cultură a judeţului Gorj şi Muzeului judeţean analizează stadiul de conservare a structurii din lemn. În cadrul discuţiilor cu autorităţile locale este evidenţiată necesitatea clarificării regimului juridic al imobilului aflat pe proprietatea lui N. Gogoiu şi adoptarea unor soluţii tehnice provizorii menite să stopeze degradarea accentuată a structurii vechi.

Solicitarea primarului Fl. Pavel adresată Direcţiei pentru Cultură a judeţului Gorj de a fi sprijinit în vederea întocmirii documentaţiei şi obţinerii avizelor şi autorizaţiilor necesare rămâne fără răspuns.

În ianuarie 2007, primarul Fl. Pavel declară ziariştilor: „Nu am făcut nici un demers, nu este responsabilitatea noastră, casa având mai mulţi proprietari. În urmă cu mai mulţi ani, au venit câteva comisii din partea prefecturii şi a altor instituţii, care au promis că vor lua măsuri pentru a salva casa şi pentru a o restaura, însă nu s-a făcut nimic. Cred că autorităţile judeţene încearcă să ascundă existenţa acestei case, pentru că atunci casa memorială nu ar mai avea valoare.” La ce şocuri o fi fost supus acest om, o autoritate locală, ca după trei ani să declare ceea ce declară?! Este un subiect kafkian!

Dacă încercăm să înţelegem şi poziţia Olimpiei Bratu, directoarea Direcţiei pentru Cultură a judeţului Gorj înseamnă că ne pierdem minţile: „potrivit legii, proprietarii au cea mai mare răspundere, dar şi autorităţile locale şi judeţene sunt obligate să se implice în salvarea monumentului istoric (n.n. casa Brâncuşi)”.

* * *

Cineva, cândva în România secolului al XXI-lea va avea puterea să rezolve această dilemă: ştim că este casa Brâncuşi dar nu putem să o declarăm casa Brâncuşi după ce am declarat mai demult o altă casă Brâncuşi.

Bucureşti, 4 august 2009

duminică, 20 martie 2011

Doina Frumuşelu - Moştenirea Brâncuşi se subţiază... ...Nici Sărutul nu se simte prea bine. Paul Rezeanu ştie de ce!


Sărutul sau „Drumul Damascului”

1907 este anul realizării Capului unei tinere fete (dispărută), Sărutului şi Cuminţeniei Pământului, lucrări atestate de artist ca fiind printre cele dintâi cioplite direct în piatră (This Quarter, Paris, 1925, primăvara, I, 1). Despre Sărutul, Brâncuşi spunea că „...Am vrut de fapt să fac un lucru care să pomenească nu despre o singură pereche, dar despre toate perechile de oameni ce s-au iubit şi s-au perindat pe pământ, înainte de a-l fi părăsit. Pentru că fiecare lucrare a mea este generată de un asemenea simţământ lăuntric... Sărutul a reprezentat drumul spre Damasc, izbutind pentru întâia oară să exprime esenţialul.” Expresia „Drumul Damascului” vine din „Faptele Apostolilor”, unde se relatează că Saul (numele apostolului Pavel înainte de încreştinare), mare prigonitor al creştinilor, a plecat într-o zi la Damasc. Pe drum o lumină l-a învăluit deodată ca într-un fulger şi, în urma acestei viziuni a trecut la creştinism. Aşa şi Brâncuşi, numai Dumnezeu ştie ce viziuni a avut când a cioplit în piatră nemuritorul Sărut, simbolul iubirii transcedentale, care l-a îndepărtat de mentorul său, Rodin şi de al său Sărut, mult prea carnal pentru Brâncuşi care descoperise „Drumul Damascului”.

Ciclul Sărutului

Sărutul va constitui punctul de plecare al unui ciclu celebru finalizat cu Piatra de hotar (1945). Este ultima dată când sculptorul ciopleşte simbolul sărutului, şi ca urmare trebuie considerat ca un testament spiritual. Altfel zis, dacă dragoste nu e, nimic nu e! Tema Sărutului va fi reluată de artist şi în alte lucrări: Poarta Sărutului, precum şi în proiectul Templul dragostei.

Sculpturile lui Brâncuşi în piatră, lemn, lut sau marmură, cu mici excepţii, au fost un intermediu pentru bronz. Remarcăm că Sărutul nu a fost niciodată reprodus în metal, în nici o versiune. Iată, deci, o abatere de la regulă care contribuie la creşterea valorii de piaţă a lucrării!

Coroborând datele publicate de V. G. Paleolog (Brâncuşi - Brâncuşi, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, I/1976, II/2002), B. Brezianu (Brâncuşi în România, Ed. All, Bucureşti, 1998), S. Geist (Brancusi / The Kiss, 1978, Icon Editions Harper&Row Publishers, New York; versiunea în lb. română Brâncuşi / Sărutul, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982), M. Deac (Brâncuşi, Ed. Thausib, Sibiu, 1996) şi informaţiile oferite de muzeele lumii care deţin lucrări de Brâncuşi, putem reconstitui ciclul Sărutului lui Brâncuşi în piatră.

În străinătate, există şi câteva Săruturi modelate în ghips: la Hamburg (Hamburger Kunsthalle) şi în colecţia Raymond and Patsy Nasher, Dallas, Texas. În noiembrie 2005, casa de licitaţii Christie’s din New York a vândut cu 3 600 000 USD un Sărut modelat în ghips (înălţimea de 28 cm), realizat în 1907-1908, necunoscut până atunci, aparţinând colecţionarului Edward R. Broida (achiziţionat în jurul anului 1920).

Sărutul în România

În perioada 14 noiembrie–decembrie 1910, la Salonul de Toamnă - expoziţie de sculptură şi pictură - al Societăţii „Tinerimea Artistică”, Brâncuşi expune Sărutul, cu denumirea de Fragment dintr-un capitel. Sculptura a fost achiziţionată de Victor N. Popp. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, colecţionarul şi-a adăpostit cele patru sculpturi, achiziţionate între timp de la Brâncuşi, la conacul său de la Ostroveni - un sat situat la câţiva kilometri de Craiova.

În 1948, are loc naţionalizarea proprietăţilor, iar în 1949, arheologul C. S. Nicolăescu-Plopşor s-a dus la Ostroveni pentru a recupera sculpturile. Sărutul era folosit drept greutate pe crucea unei putini de varză”. Aventurile acestor lucrări au fost consemnate de el în Câteva amintiri despre Brâncuşi” de la Craiova (Manuscriptum, Bucureşti, 4, 1989), C. D. Zeletin în Piatra pe varză (Viaţa medicală, Bucureşti, 6 apr., 1990), B. Brezianu (Brâncuşi în România, Ed. All, Bucureşti, 1998).

B. Brezianu aduce informaţii valoroase privind existenţa altor Săruturi în România. În inventarul moştenirii colecţionarului Alexandru Bogdan-Piteşti, întocmit în anul 1923, se afla înregistrat Brâncuşi sculptură piatră Sărutul (arhiva statului, Bucureşti, Ministerul Cultelor şi Artelor, dos. nr. 800/1922, f. 8). Acest Sărut nu va mai figura la licitaţia ţinută în anul următor. S. Geist presupunea că sculptura în piatră aflată în colecţia Harold Diamond din New York ar fi cea a lui Al. Bogdan-Piteşti (Brancusi, The Sculpture and Drawings, Harry N. Abrams, Inc. Publishers, New York, 1975).

Mulajul în ghips (1907?) făcut de Brâncuşi după prima versiune în piatră a Sărutului a fost dăruit prietenei sale Cecilia Cuţescu-Storck, într-una din vizitele sculptorului în ţară, înaintea Primului Război Mondial. Această lucrare (28,4x26x21,5 cm), a fost expusă numai în Bucureşti: Expoziţia Contimporanul (1924); Exposition d’Art Roumain (1927); Expoziţia „Tinerimea Artistică” (1928); Expoziţia omagială (1956); Colocviul Brâncuşi (1967); Retrospectiva Brâncuşi (1970). Se pare că lucrarea a dispărut după cutremurul din 4.III.1977 (B. Brezianu, Brâncuşi în România, Ed. All, Bucureşti, 1998; A. Z. Pop, fişa de clasare a Sărutului, Muzeul de Artă din Craiova, 2003), iar în 1983, la Muzeul în aer liber Chokoku no Mori Bijutsukan din Hakone (Japonia) a apărut o sculptură asemănătoare inclusă în catalogul instituţiei muzeale, intitulată Sărutul (mulaj în ghips).

Sărutul – aproape un secol de viaţa artistică pe meridianele lumii

Lucrările de artă trăiesc şi sunt evaluate şi după expoziţiile la care participă, iar Sărutul (1907) a fost expus la toate evenimentele de anvergură dedicate lui Brâncuşi sau grupărilor de artişti care au marcat arta plastică mondială. Dintre acestea menţionăm pe cele mai importante:

30 martie–aprilie 1914, Bucureşti. A XIV-a expoziţie de pictură şi sculptură organizată de Societatea „Tinerimea Artistică”. Sărutul este expus cu denumirea de Sculptură în piatră, fragment (colecţia V. N. Popp).

24 octombrie10 noiembrie 1943, Craiova. Expoziţia Săptămâna Olteniei la Palatul Dinu Mihail. V. G. Paleolog organizează standurile de artă plastică românească, unde sunt expuse trei lucrări de Brâncuşi împrumutate din colecţia Victor N. Popp, care ulterior i-au fost restituite colecţionarului.

1–31 august 1956, Craiova. Expoziţia festivă pentru sărbătorirea lui Brâncuşi, organizată la Muzeul de Artă, Sala Oglinzilor. Este expus primul grupaj al operelor lui Brâncuşi, constituit în cea mai mare parte din fosta colecţie a lui V. N. Popp.

24–31 decembrie 1956, Bucureşti. Expoziţia omagială organizată la Muzeul de Artă cu prilejul celei de-a 80-a aniversări a artistului.

27 iulie–4 noiembrie 1957, Milano. Triennale di Milano, ediţia a XI-a, Expoziţie internaţională de arte decorative şi industriale moderne şi de arhitectură modernă la Palatul Artei.

25 octombrie4 decembrie 1961, Paris. Expoziţia L’Art roumain de XIX-e siècles à nos jours la Muzeul Naţional de Artă Modernă.

28 mai–30 iunie 1963, Viena. Expoziţia Rumänische Malerei und Plastik: Ciucurencu, Brincusi (sic), Caragea la Kunstlerhaus.

octombrie–noiembrie 1966, Londra. Expoziţia Romanian Art of the 20th Century: Brancusi and His Countrymen la Royal College of Art.

23 septembrie–15 noiembrie 1969, Philadelphia. Constantin Brancusi 1876-1957: A Retrospective Exhibition la Muzeul de Artă, care este itinerată, apoi, la Muzeul Solomon R. Guggenheim din New York (21 noiembrie 1969–15 februarie 1970) şi Institutul de Artă din Chicago (11 martie–26 aprilie 1970).

5 iunie–20 iulie 1970, Bucureşti. Expoziţia retrospectivă Constantin Brâncuşi la Muzeul de Artă al R.S.R.

19 septembrie–29 noiembrie 1970, Haga. Expoziţia Brancusi, keerpunt in de beeldhouwen kunst la Muzeul Municipal din Haga (Gemeentemuseum den Haag).

august 1974, Bucureşti. Expoziţia de artă plastică dedicată Conferinţei Mondiale a Populaţiei la Muzeul de Artă al R.S.R.

22 aprilie–18 septembrie 1976, Bucureşti. Expoziţia Centenarul Constantin Brâncuşi la Muzeul de Artă al R.S.R.

2 septembrie–2 decembrie 1976, Craiova. Expoziţia omagială Constantin Brâncuşi (1876-1957) la Muzeul de Artă, itinerată la Muzeul de Artă din Piteşti.

31 mai–iunie 1978, Londra. Expoziţia A Hundred Years of Romanian Art 18701970 la Somerset House, itinerată la Muzeul Victoria & Albert (28 iunie–13 iulie 1978).

25 octombrie 1981–3 ianuarie 1982, Duisburg. Expoziţia Hommage à Lehmbruck – Lehmbruck und Seine Zeit la Muzeul Wilhelm Lehmbruck.

14 aprilie–21 iulie 1995, Paris. Expoziţia Constantin Brancusi (1876–1957) la Muzeul Naţional de Artă Modernă, Centrul Georges Pompidou, itinerată la Muzeul de Artă din Philadelphia (8 octombrie–31 decembrie 1995).

19 iulie–4 august, 1996, Atlanta (Georgia). Expoziţia Rings: Five Passions la High Museum of Art.

5 februarie–15 mai 2008, Madrid. Expoziţia Modigliani şi timpul său la Muzeul Thyssen-Bornemisza.

Sărutul salvat din butoiul cu varză, nu scapă de ciobire la Muzeul de Artă din Craiova

După ce C. S. Nicolăescu-Plopşor a recuperat Sǎrutul din butoiul cu varză de la Ostroveni, precum şi celelalte lucrări ale lui Brâncuşi din colecţia V. N. Popp, le-a depozitat la Palatul Jean Mihail, viitorul Muzeu Regional al Olteniei (nr. inv. 4/948, 1945).

După 1990, Sărutul cunoaşte o viaţă nouă, trăită la maximum, fără regulamente şi constrângeri, într-o libertate deplină! Începutul îl constituie expoziţia Brancusi. Masterpieces from Romanian Museums organizată de Radu Varia la Galeria Gagosian din New York, între 5 octombrie şi 5 decembrie 1990. Evenimentul are loc într-o perioadă deosebit de tulbure a istoriei României, când nu mai exista legea patrimoniului care să îi protejeze valorile. Multe voci din parlament şi din societatea civilă au fost auzite împotriva scoaterii Sărutului şi a celorlalte lucrări din ţară, însă Andrei Pleşu, ministrul Culturii, le-a ignorat.

În perioada martiemai 1998, este organizată expoziţia Brâncuşi la Muzeul Cobra, din Amsterdam. Sărutul este scos din ţară de către directorul Muzeului de Artă, Paul Rezeanu, şi transportat în avion ca bagaj de mână. La închiderea expoziţiei, când s-a dus să recupereze lucrarea, P. Rezeanu a constatat că este deteriorată, la baza soclului lipsind un fragment de circa 2 cm2. El negociază singur cu doi experţi olandezi veniţi la Craiova suma pe care statul român urmează să o primească drept despăgubire. Acest fapt este precedat de un mare scandal în presă, deoarece olandezii nu voiau să despăgubească Muzeul din Craiova, Sărutul nefiind asigurat. Fără acordul Ministerului Culturii sau al Consiliului Judeţean Dolj, în subordinea căruia se află Muzeul de Artă din Craiova, P. Rezeanu a apreciat pagubele la puţin peste 120 000 USD, bani plătiţi imediat de partea olandeză (C. R. Constantinescu în Adevărul, Bucureşti, 21 mai, 1998; L. Chimoiu în Ziua, Bucureşti, 18 aug., 1998). Pe directorul P. Rezeanu l-a costat funcţia. Cam puţin! Restaurarea lucrării se va face abia peste câţiva ani! Regretatul critic de artă C. R. Constantinescu îmi spunea deseori: Dragă, cei mai alergaţi turişti români pe meridianele lumii sunt lucrările lui Brâncuşi din muzeele României!” Se referea la perioada 1996-1998! Numai Bunul Dumnezeu a avut grijă de ele, în peregrinările pe toate meridianele lumii fără nici o asigurare!

Sǎrutul asigurat la Sfântul Petru

În timp ce Florin Rogneanu afirma în Gazeta de Sud (Craiova, 2002) că Sărutul ar fi evaluat la cel puţin 40 de milioane de euro, Paul Rezeanu declara în acelaşi ziar că lucrările lui Brâncuşi din Muzeul craiovean „Sunt asigurate la Sfântul Petru. Păi de unde să mai găsim bani şi pentru asigurare în România de azi?”. Avea dreptate! Cu o aşa asigurare în ceruri ce nevoie mai avea Sărutul de asigurare pe pământ?! Totuşi, în 2008, conducerea Muzeului îşi revizuieşte strategia managerială şi revine pe pământ, asigurând Sărutul în vederea participării la expoziţia Modigliani şi timpul său de la Madrid. Poliţa de Asigurare a fost încheiată cu firma Lloyd’s, la valoarea de 20 milioane de euro, pe toată durata expoziţiei şi 13 zile după închiderea expoziţiei” ne informează directorul F. Rogneanu.

Ceaiuri dansante cu Sǎrutul

În 2003, în şedinţa de la sfârşitul lunii ianuarie a Consiliului Judeţean Dolj izbucneşte un nou scandal, plecând de la solicitarea lui P. Rezeanu (75 de ani) de a i se prelungi contractul de muncă cu încă un an de zile. Acum iese la iveală faptul că domnia sa a continuat să organizeze simpozioane şi petreceri în incinta Muzeului de Artă, cu toate că în 2002, Consiliul Judeţean a interzis astfel de manifestări incompatibile cu statutul unui muzeu. C. Răducănoiu, unul dintre consilierii judeţeni, a intervenit revoltat: „Este inacceptabil să se organizeze aceste simpozioane cu bufet suedez şi lăutari. Invitaţii să nu apuce să guste nimic din cauza salariaţilor şi a familiilor acestora care dau năvală ca hunii şi iau tot de pe masă. Se încalcă o hotărâre a Consiliului Judeţean care interzice astfel de manifestări“ (B.G. în Gazeta de Sud, Craiova, 1 feb., 2003). Anul 1998 era demult uitat! Însă ceea ce s-a întâmplat atunci la Amsterdam este consemnat în fişa CIMEC (Institutul de Memorie Culturală) a Sǎrutului (nr. inv. 4/948) pe baza căreia a fost emis ordinul nr. 2579/05.III.2003 de clasare la tezaur a lucrării. Iată descrierea făcută de experta Ana Zoe Pop: ... Pe faţa I se văd urme de mastic pe braţul stâng al bărbatului, pe părul şi pe braţul drept al fetei; zone de murdărie în partea stângă jos şi pe pieptul fetei; urme minuscule de lovituri pe bărbia bărbatului şi în zona tâmplei acestuia, pe bărbia şi deasupra buzei fetei. Pe braţul bărbatului, foarte vizibilă, o lovitură, sub formă de linie. Pe faţa II sunt urme de lovituri vechi, situate pe braţul bărbatului, ca şi o ciobitură pe bustul fetei, la nivelul muchiei stângi, lateral. [...] Pe muchia bazei, în timpul participării la expoziţia din Olanda, 1998, lucrarea a suferit o ciobitură de 1,5/2,0 cm, ciobitură ce are o adâncime de circa 2/3 mm. Desprinderea materialului a dovedit fragilitatea, friabilitatea pietrei. Pe latura dreaptă se remarcă o lovitură veche pe mâna stângă a fetei, ca şi urme de păr alb pe părul bărbatului, în lateral dreapta, cu o zonă de porozităţi accentuate pe mâna dreaptă a fetei”. Cu toate că experta încearcă să atenueze duritatea faptelor prin fraza: Lucrarea este într-o stare bună de conservare, având în vedere trecerea timpului şi friabilitatea materialului”, asta nu rezolvă problema de fond: Sărutul nu mai are valoarea dinainte de ciobire! Ne întrebăm de ce în celelalte muzee ale lumii care deţin Sǎruturi realizate din calcar sau ghips nu s-a întâmplat la fel? Oare acele materiale nu au fost friabile şi peste ele, nu a trecut timpul?! Iar intrăm într-un paradox românesc fără ieşire!

Sǎrutul urmărit de urmaşii lui Victor N. Popp

În 2004, Sărutul a ratat cel mai important eveniment de artă plastică din Europa acelui an: expoziţia Constantin Brancusi: The essence of things, organizată în perioada 29 ianuarie23 mai, la Galeria Tate Modern din Londra. Au fost expuse 50 de lucrări ale lui Brâncuşi printre care Danaida de la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti. Sărutul şi Coapsa de la Muzeul de Artă din Craiova nu au mai primit avizul Ministerului Culturii de a părăsi temporar ţara. Răzvan Theodorescu, Ministrul Culturii din acea perioadă, a explicat de ce: Aceste două piese de la Muzeul de Artă din Craiova au fost revendicate de nişte cetăţeni de origine română care trăiesc acum în străinătate. Problema s-a reglat din punctul de vedere al justiţiei române. Am primit însă informaţii de la autorităţi competente cum că aceste persoane ar dori ca, o dată scoase din ţară aceste două piese, să le revendice din nou. Lucrurile ar fi fost foarte clare dacă asiguratorul englez nu ar fi pus o clauză conform căreia nu asigură piesele în caz de revendicare. [...] Se pare că este o clauză uzuală. [...] Persoanele respective au pierdut mai demult un proces prin anii ’90 şi după aceea nici măcar nu s-au mai prezentat în justiţie. Este vorba de descendentul familiei Popp, care a avut aceste piese înainte de 1945. După aceea, s-a făcut un schimb de proprietate cu altcineva, care a donat piesele muzeului. Acum, aflând probabil că lucrările vor ieşi din ţară, au încercat marea cu degetul, iar noi n-aveam nevoie de această problemă.” (B. Ciubuc, C. Ţupa, news.4.romania, 26 ian., 2004).

Sărutul din The Times Online

O iniţiativă lăudabilă şi de tot respectul, care contrastează cu televotingul organizat de Galeria Saatchi, a avut ziarul londonez The Times online din 5 mai 2009 care timp de o săptămână a organizat o campanie de presă privind modul cum înţeleg oamenii, astăzi, Sărutul lui Brâncuşi (The Kiss by Constantin Brancusi / Modern art explained: what do you think?). După câteva fraze scurte de prezentare a sculptorului român şi a operei sale, editorii au cerut cititorilor să trimită într-un e-mail, pe adresa redacţiei, impresiile pe care Sărutul le creează în sufletul lor. Am remarcat un comentariu din Germania Sărutul ca un întreg. Piatra pare că se topeşte” şi altul din Africa de Sud Sculptura este originală şi nemuritoare. Mi-ar fi plăcut să realizez eu însumi aşa ceva”. Şi mie mi-ar fi plăcut!!!

Bucureşti, 29 septembrie 2009

miercuri, 16 martie 2011

Unificarea statelor române sub Mihai Vodă Viteazul


Poporul român are un trecut foarte îndepărtat. De-a lungul Istoriei sale milenare şi-a apărat cu eroism Fiinţa Naţională, teritoriul sfânt şi Patria. Se poate vedea că a avut o organizare statală în permanenţă, de-a lungul vremurilor, şi că, în ciuda atâtor vitregii ale secolelor, în ciuda atâtor invadatori şi agresori, a reuşit să îşi păstreze organizarea socială în forme statale. În vreme ce alte popoare europene nu reuşeau să se organizeze decât în formele unor uniuni tribale, dacii aveau un stat solid întemeiat, cel condus de Burebista atingând apogeul, în contemporaneitate cu cel imperial al Romei.

De-a lungul existenţei sale, poporul român şi-a păstrat mereu suprema organizare, Statul, în timp ce alte popoare vecine şi-l pierdeau pentru câteva sute de ani precum Ungaria şi popoarele sud-dunarene (grecii, bulgarii, sârbii), care şi-au pierdut statalitatea, căzând sub ocupaţie otomană. Polonia a dispărut vremelnic de pe hartă.

Poporul român, de-a lungul mileniilor, şi-a avut mereu stabilitatea şi coerenţa statalităţii. Cele trei state româneşti, cele trei principate au fost unite la 1600 de către un avangardist al Istoriei Universale, Mihai Vodă Viteazul, fiul Voievodului Pătraşcu cel Bun al Ţării Româneşti. Abia în 1848 apare ideea unificării statelor italiene fiind realizată de către Garibaldi la 1860, iar Unificarea Germaniei într-un Stat integrat politic şi administrativ a avut loc, oficial, la 18 ianuarie 1871 în Sala Oglinzilor a Palatului Versailles din Franţa.

Unificarea statelor române sub Mihai Viteazul reprezintă o Revoluţie Naţională, prin afirmarea Conştiinţei Naţionale a poporului român.

Această unire avea loc doar după aproximativ 100 de ani de la unirea Franţei, (în 1481 sub domnia lui Ludovic al IX-lea şi în 1491, când fiul lui Ludovic al IX-lea – Carol al VIII-lea s-a căsătorit cu Ana Bretana, ducatul Bretania alipindu-se statului francez).
Unirea statală înfăptuită de Mihai Viteazul avea loc doar după 92 de ani de la unirea Spaniei, finalizată la 1512.

Actul Istoric de la 1600, când Transilvania şi Moldova sunt puse sub sceptrul Marelui Domnitor al Valahiei este, prin urmare, aproape sincron unificărilor marilor regate ale Spaniei şi Franţei.

Chiar dacă Statul Naţional Unitar Român realizat de către Mihai Viteazul Voevod s-a destrămat prin asasinatul acestuia, la 1601, imperativul Naţional al Unităţii Neamului Românesc avea să devină obsesie pentru poporul nostru. Unirea „Mică” de la 1859, sub Alexandru Ioan Cuza, Cucerirea Independenţei Naţionale de la 1877, sub Regele Carol I, şi Marea Unire de la 1918, sub Regele Ferdinand, realizată de Armata Română, de Iuliu Maniu, de Brătieni şi de Alexandru Vaida Voevod – sunt factorii demonstrativi ai demnităţii româneşti.

Căderea zidului Berlinului, pe 9 noiembrie 1989, şi prăbuşirea comunismului, ne dau speranţa că într-o zi ne vom reunifica ţara cu Moldova de peste Prut, smulsă României prin Tratatul Ribbentrop-Molotov, realizat de către doi monştri, Hitler şi Stalin, la 23 august 1939.

Asasinarea prin viclenie a lui Mihai Viteazul, de către un grup de mercenari valoni conduşi de generalul Basta, a avut loc la 19 august 1601, pe un platou situat la 3 km sud de Turda. Iată ce scria cronicarul Szamosközy în însemnările (1566–1608, Cluj, 1928, p. 158): “De aceea Basta, chibzuind asupra propunerii, chemat-a doi sau trei dintre căpitanii valoni şi le-a mărturisit gândul: Dacă voim, zise, să trăim, cei care suntem credincioşi împăratului, trebuie să ucidem pe român căci el şi-a pus în gând să ne piardă şi să ia ţara pentru sine. Căpitanii au zis că sunt gata să facă ce li se porunceşte; răspunderea să fie a înălţimii tale şi atât pe noi, cât şi pe tine însuţi să ne aperi înaintea împăratului. Sfatul cu căpitanii fu sâmbăta, pentru ziua următoare, duminica, le-a poruncit ca atunci când vor vedea cornetul, care e un steag mic pe care-l poartă totdeauna înaintea lui Basta, când îl vor vedea că-l ridică, fără sunete de tobă şi trompete, să încalece îndată toţi valonii şi nemţii, ca şi când ar vrea să năvălească asupra duşmanului.După ce Basta şi-a orânduit oastea în mare linişte, trimis-a trei sute de valoni şi nemţi asupra cortulului Mihai Vodă; cu mare iuţeală au şi înconjurat cortul. Unul din căpitani cu numele Bori dacă a intrat în cort împreună cu încă câţiva, a pus mâna pe Mihai zicând: eşti prins. Mihai i-a zis: „Ba!” şi cu aceasta puse mâna pe sabie s-o scoată. Un valon, ţintind cu puşca a slobozit-o şi l-a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i-a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treilea valon l-a împuşcat în spate şi astfel prăbuşindu-se, i-au tăiat capul cu propria lui sabie. Şi jefuindu-l şi împărţindu-i toată prada ce o avea în cort şi vitele de afară, i-au târât trupul din cort şi a zăcut trei zile, gol, la marginea drumului. Capul, cu barbă cu tot, l-au pus pe hoitul unui cal, care cal murise tot atunci, şi astfel a stat capul acolo mult timp…”

Trupul voievodului a fost lăsat în camp pentru că generalul Basta nu a permis să fie înhumat. Capul i-a fost luat, intr-o noapte, de pe campia Turzii, de unul dintre căpitanii domnitorului, postelnicul Turturea, şi înmormântat de Radu Buzescu la Mânăstirea Dealu, lângă Târgovişte. Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu stă scris: “Aici zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail, Marele Voievod, ce au fost domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi Moldovei.”

Generalul Basta a murit în conditii groznice, fiind prins în patul din dormitorul amantei sale, Împărăteasa lui Rudolf al II-lea de Habsburg, câţiva ani mai târziu. A fost castrat, şi testicolele sale, “fuduliile” acestui aventurier italian, aruncate pe fereastră, Basta însuşi fiind obligat să le privească ciugulite de cocoşii din curte. A fost abandonat apoi nu departe de zidurile castelului imperial, să se zvârcolească de durere şi să moară, ca un blestemat.

luni, 14 martie 2011

DOINA FRUMUŞELU - MOŞTENIREA BRÂNCUŞI SE SUBŢIAZĂ... . VIAŢA AVENTUROASĂ A "DOMNIŞOAREI POGANY" ÎN ROMÂNIA"


articol apărut în Obiectiv Gorj Magazin, Târgu-Jiu, XI, 452, 19-25 aug., pp.8-9.


Cine a fost Margit Pogany?

Astăzi, în lume, sunt cunoscute 19 sculpturi dedicate lui Margit Pogany de către Brâncuşi, create în perioada 1912-1933, reprezentând portrete de un magnetism straniu atât de clar descris de Dan Grigorescu: „Ochii aduc aminte de ochii Precistelor zugrăvite pe vechi icoane de tradiţie bizantină. Părul modelului este strâns deasupra grumazului într-un coc dublu spiralat, ca un fel de mere de aur, iar pe gâtul ce coboară prelung, mâinile, alungite ca doi lujeri, se odihnesc într-un gest caracteristic. De o individualitate unică, portretul, asemănător modelului, degajă într-adevăr o vrajă halucinantă.” (Brâncuşi: rădăcinile operei, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1980). Aşa că nu este de mirare că Margit Pogany a reprezentat pentru Brâncuşi cea mai lungă şi fascinantă poveste de iubire derulată pe parcursul a 26 de ani (S. Miller, Brancusi's Women, Apollo, mar., 2007).
M. Pogany era pictoriţă, născută la Budapesta în 1879. Brâncuşi a cunoscut-o la Paris, fiindu-i prezentată de Otilia Cosmuţă. După ce Margit a părăsit Parisul şi s-a stabilit la Budapesta, Brâncuşi a purtat o lungă corespondenţă cu ea (1911-1937) şi a vizitat-o ori de câte ori era în drum spre România (M. Tabart, D. Lemny, La Dation Brancusi. Dessins et archives, Centre Pompidou, Paris, 2003). După cel de-al Doilea Război Mondial, M. Pogany a emigrat în Australia, iar legătura cu Brâncuşi a luat sfârşit.

Brâncuşi şi Margit Pogany – maestrul şi modelul


Când a cunoscut-o, fascinat de ochii ei, Brâncuşi i-a cerut să-i pozeze pentru un bust. „Am pozat pentru el de mai multe ori. De fiecare dată, începea şi termina un nou bust. Era fiecare frumos, minunat de real. Eu îl rugam să îl păstreze ca variantă finală, dar el izbucnea mereu în râs şi arunca bustul înapoi în lada cu lut din colţul atelierului – spre marea mea dezamăgire“ avea să povestească M. Pogany. B. Brezianu consemnează că „Primul portret al domnişoarei Pogany a fost făcut din imaginaţie. Când l-a zărit în atelierul lui, ea a exclamat: «Păi, asta sunt eu!»... A fost ca o presimţire portretul acela. Şi de-aici - seria, până la abstractizare, a portretelor domnişoarei Pogany, capodopere care azi au atins cote fabuloase...” (Formula AS, Bucureşti, 456, 2001).

Domnişoara Pogany - senzaţia expoziţiei „The Armory Show”

Primele două sculpturi Domnişoara Pogany din bronz lustruit au fost realizate în anii 1912-1913, după lucrarea modelată în ipsos, expusă la „The Armory Show” (17 februarie-15 martie 1913, New York), expoziţie de sculptură şi pictură vizitată de circa 300 000 de americani, prima manifestare internaţională a artei moderne. La acest eveniment, tabloul lui Marcel Duchamp Nud coborând o scară şi sculptura lui Brâncuşi Domnişoara Pogany provoacă o enormă senzaţie, iar artistul român cunoaşte consacrarea internaţională. Robert W. Chanler achiziţionează lucrarea lui Brâncuşi cu 540 dolari, un preţ bun pentru vremea aceea (Fr. T. Bach, M. Rowell, A. Temkin, Constantin Brancusi: 1876-1957, The MIT Press, Cambridge, 1995; B. Brezianu în revista România literară, Bucureşti, 31 ian., 2001).

Domnişoara Pogany - un destin trist în România

Un exemplar din primele două busturi turnate în bronz se găseşte, astăzi, expus la Muzeul de Artă Modernă (MoMA) din New York. Cel de-al doilea exemplar a ajuns în România şi a fost expus pentru prima dată în Europa, la Expoziţia „Tinerimii Artistice” (martie-aprilie 1914, Bucureşti), cu titlul mitologic Danae. Lucrarea a rămas nevândută şi, atunci, Brâncuşi a dăruit-o familiei Frederic şi Cecilia Cuţescu-Storck. Sculptori şi colecţionari de artă, soţii Storck erau şi foarte buni prieteni ai artistului. Venirea comuniştilor la putere a schimbat destinul Domnişoarei Pogany în România, căci Cecilia Cuţescu-Storck, rămasă între timp văduvă, în 1947 a donat statului valorile artistice al familiei, la fel cum au procedat toţi colecţionarii de artă pentru a supravieţui. La 15 ianuarie 1948, colecţia Storck a fost declarată „de utilitate publică, asimilată muzeelor şi colecţiilor publice”. Din acest moment, Domnişoara Pogany nu mai aparţine Ceciliei Storck şi, ca urmare, nu mai poate fi lăsată moştenire. Lucrarea a rămas în continuare în casa-muzeu a familiei Storck din strada Vasile Alecsandri nr. 16 şi după ea, a fost turnată în bronz Domnişoara Pogany intrată în colecţia Octav Moşescu, astăzi aflată la Muzeul de Artă din Craiova (lucrare neclasată).
Domnişoara Pogany din colecţia Storck era împrumutată pentru diverse expoziţii din ţară şi străinătate până în anul 1976, când, solicitată pentru retrospectiva „Centenarului Brâncuşi”, piesa a rămas în custodia Muzeului de Artă al RSR unde a fost inventariată cu nr. 3476 - Gestiune Generală şi nr. 82 - Secţia Galerie Naţională (sector sculptură), din dispoziţia Comisiei Centrale a Patrimoniului Cultural Naţional, comunicată prin adresa nr. 17117/01.XI.1978.

Theodor Enescu încearcă să salveze pe Domnişoara Pogany

După 1990, Domnişoara Pogany este expertizată şi se consemnează că este lucrarea lui Brâncuşi, semnată de el şi cu toate că se constată că nu este inclusă în evidenţele oficiale, situaţia nu se remediază.
În 1993, Theodor Enescu, directorul Muzeului Naţional de Artă, încearcă să facă rost de 2 milioane de dolari pentru a cumpăra bustul de la noii proprietari, moştenitorii familiei Storck. Aşa că în noiembrie 1993 este organizată o expoziţie timp de nouă zile cu o singură lucrare – Domnişoara Pogany –, având scopul de a sensibiliza opinia publică şi de a găsi sponsori pentru achiziţionarea lucrării. T. Enescu organizează şi o conferinţă de presă, cu lucrarea drept fundal. Demersurile sale nu îşi ating scopul căci Ministerul Culturii emite un comunicat prin care califică piesa Domnişoara Pogany ca fiind „neautentică” şi „falsă”, condamnând încercarea de a fi achiziţionată la un „preţ fraudulos”. Urmează destituirea directorului T. Enescu care se consideră victima lui Lucian Stanciu, expert şi consilier în cadrul Ministerului Culturii şi a lui Pavel Ţugui, purtătorul de cuvânt al ministerului (B. Brezianu în revista România literară, Bucureşti, 31 ian., 2001).

Domnişoara Pogany şi justiţia din România

În martie 2000, Domnişoara Pogany este restituită fraţilor Alexandru şi Alvaro Botez, recunoscuţi de justiţia din România ca fiind moştenitorii de drept ai piesei, cu obligaţia de a nu o scoate din ţară. Dar la scurt timp, scandalul Domnişoara Pogany izbucneşte vulcanic după anunţul Casei de licitaţii Christie’s din New York că sculptura este inclusă pe lista de vânzari. Toată lumea se întreabă uimită: Cum a putut fi scoasă sculptura din ţară?! Nimeni nu răspunde! Ministrul Ion Caramitru declară că nu ştie nimic, informaţiile fiindu-i furnizate doar de presă. Prin canale diplomatice reuşeşte să blocheze licitaţia.
Timp de mai mulţi ani autorităţile fac investigaţii, analize, dezbateri, emit judecăţi de „valoare”, până în anul 2004, când dosarul Pogany este clasat pe motiv că piesa nu era inclusă în lista obiectelor de patrimoniu, un fapt şocant de neglijenţă pentru perioada comunistă. Pe 20 aprilie 2004, Direcţia Relaţii cu mass-media din Ministerul Culturii şi Cultelor dă publicităţii un comunicat de presă prin care anunţă pierderea de către statul român a oricăror drepturi asupra lucrării lui Brâncuşi: „Lucrarea Domnişoara Pogany a marelui sculptor român Constantin Brâncuşi a fost revendicată în instanţă de către fraţii Botez Călin Alexandru şi Botez Mircea Alvaro. După judecarea procesului, instanţele judecătoreşti au dispus restituirea operei de către Muzeul Naţional de Artă al României către foştii proprietari, fraţii Botez. În anul 2000, la data de 15 decembrie, Ministerul Culturii a sesizat organele de poliţie, aducându-le la cunoştinţă împrejurarea că celebra sculptură a părăsit ilegal teritoriul României, în lipsa avizului de export care ar fi urmat să fie emis de către autorităţile competente pentru scoaterea din ţară a unui bun aparţinând patrimoniului cultural naţional, categoria tezaur. Pentru că proprietarii operei au hotărât scoaterea ei din ţară fără obţinerea avizelor legale de export, organele competente ale statului au efectuat cercetări în legătură cu acest aspect. În urma cercetărilor şi datorită vidului legislativ incriminator al unei asemenea fapte, existent în anul 2000, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a fraţilor Botez, apreciindu-se fapta acestora ca fiind contravenţie, potrivit Legii nr. 11/1994, care era în vigoare la momentul săvârşirii faptei.”
Toate aceste probleme de interes general, nu au reuşit să perturbe atmosfera bucolică, semănătoristă în care se desfăşoară an de an, la Tg.-Jiu, simpozioanele naţionale „Constantin Brâncuşi”, de parcă nu era vorba de o lucrare a sculptorului. Nici o dezbatere publică pe această temă, nici un comunicat, doar tăcere filosofică... Cu toate că Răzvan Theodorescu, noul Ministru al Culturii, a afirmat sec în primăvara anului 2002: „Au existat complicităţi în cadrul fostului Minister al Culturii”, nimeni nu a întrebat ce-a vrut să spună.

Sosia Domnişoarei Pogany se află la Oslo

Ziaristul Vasile Surcel a publicat în ziarul Jurnalul Naţional din 24, 25 şi 26 iulie 2007 un serial foarte bine documentat privind derularea scandalului Domnişoara Pogany, care nu a fost combătut de autorităţi. Reproducem un paragraf mai mult decât interesant pentru cititorii noştri:
„În cursul audierilor solicitate de autorităţile române prin comisie rogatorie, ei (n.n. procurorii norvegieni) i-au cerut martorei Bodil Cornchiessen să le comunice tot ce ştia în legătură cu statuia (n.n. Domnişoara Pogany ajunsese la Oslo). [...] Mandatul de percheziţie a convins-o pe martora Bodil Cornchiessen să le arate anchetatorilor norvegieni o sculptură aflată în locuinţa ei, despre care ştia că a fost turnată în 1970, după originalul Mlle Pogany. Spusele ei au fost confirmate de martorul Hegglund Bjorn. Angajat al turnătoriei Christiana Stoperi din Oslo, acest martor a declarat că îşi aminteşte că ar fi turnat un bust de femeie stilizat pentru un român rezident în Norvegia. [...] Chestionat în legătură cu statueta găsită la Oslo, Alexandru Eugeniu Botez a confirmat spusele lui Hegglund Bjorn, declarând că piesa a fost turnată în 1975 la atelierul Christiana Stoperi. Anchetatorii noştri nu s-au arătat însă excesiv de curioşi: poate că nu ar fi fost lipsit de importanţă să afle cum au reuşit fraţii Botez să o scoată pe Domnişoara Pogany din ţară în plin regim comunist, cu un an înainte de organizarea expoziţiei omagiale Brâncuşi din anul 1976. La fel cum n-au fost curioşi să afle cum au readus ei lucrarea în ţară şi mai ales dacă sculptura revenită acasă era cea originală.”
Pentru expertizarea lucrării găsite de autorităţile norvegiene, a fost desemnată Ana Zoe Pop, conservatoare şi specialistă în sculptură românească modernă al Muzeului Naţional de Artă, care urma să se deplaseze la Oslo, la solicitarea poliţiei norvegiene (septembrie 2003). În scurt timp s-a aşternut o tăcere profundă asupra cazului, iar expertizarea lucrării nu a mai avut loc.

Domnişoara Pogany - o victimă nevinovată a lăcomiei proprietarilor

Faptul că acum a reizbucnit scandalul Domnişoara Pogany din cauza lăcomiei celor doi fraţi Botez, proprietarii piesei, nu mai este o surpriză! În 2007, aceştia au vândut pe Domnişoara Pogany, concomitent (?!), la doi colecţionari, norvegianul Christen Sveaas şi David Martinez din Belize, care acum îşi dispută sculptura. Oricum pentru noi, românii, nu reprezintă decât un show dureros căci nu mai avem ce câştiga după ce am pierdut totul! Totuşi, am mai avea ceva de câştigat: adevărul privind aventuroasa viaţă a Domnişoarei Pogany în România! Pentru aceasta avem nevoie de răspunsuri la câteva întrebări:
- cum a fost posibil ca sub guvernare comunistă sculptura Domnişoara Pogany să nu fie clasată şi inclusă în lista obiectelor de patrimoniu naţional mobil?
- care sunt documentele pe care s-au bazat expertul Lucian Stanciu şi prof. dr. Pavel Ţugui atunci când au afirmat că Domnişoara Pogany din colecţia Storck este falsă?
- când, cum, unde şi în câte exemplare a fost turnată Domnişoara Pogany din colecţia O. Moşescu (n.n. Se ştie că Brâncuşi îşi urmărea cu stricteţe lucrările şi nu accepta multiplicarea lor fără permisiunea sa!)?
- ce statut are lucrarea găsită de poliţia norvegiană în casa lui Bodil Cornchiessen?
Ne întrebăm şi ce va mai urma?

Bucureşti, 19 august 2009



miercuri, 2 martie 2011

1 Martie - Legenda Arieşului şi a mărţişorului


Dinspre Munţii Bihorului, curge Apa Dorului, Valea Arieşului, din "Fagul Împăratului". Aries, zeul luptei, al bărbăţiei, al frumosului şi al curajului. Al cinstei războinicului, al demnităţii jertfei.
Dacii îl aveau în scutul lor spiritual. Arhetipul Dragobetelui, al iubitului şi virilităţii.
O legendă criptică, străveche şi pastrată doar în memoria iniţiaţilor, spune că Aries era un tânăr voinic, cel mai de seamă care s-a cunoscut vreodata pe acest pământ. Bucuriile lui aduceau Soarele. Tristeţea lui aducea melancoliile toamnelor. Zâmbetul s
ău înălţa primăvara. Furiile sale năşteau tunetele. Peste dealurile Ardealului, peste crestele Carpaţilor, ducea păsările şi cântecele oamenilor. Vorbea limba cerbilor. Vorbea cu vulturii şi corbii. Se înţelegea cu peştii. Pricepea gândurile fluturilor.
Reprezenta Adevărul, nobleţea Frumosului, faptele Binelui. Viteaz şi atent, nimeni nu îl întrecea.
S-a îndrăgostit de poporul său şi din această dragoste s-a jertfit pe sine, lăsându-şi trupul lumii, semn de fir de apa străbătând Ţara Moţilor, pentru ca oamenii şi ciutele şi lupii să se adape şi să îşi stâmpere setea. Iepurii şi jderii.
Dar şi-a lăsat spiritul să anime curajul. Bărbaţii tineri să ii poarte semnul şi virtuţile. În bătăliile Neamului. În supravieţuirea Poporului, oştirile să învingă duşmanii!
Pe 1 Martie, în Renaşterea Omenirii, în Marele Început al Anului, căzu pe o creastă, ca o stea din Calea Laptelui, în văzul păstorilor. Un fir de sânge i se prelinse în colţul buzelor, cum firul unui izvor, până pe albul cămeşii şi apoi pe albul ultimei zăpezi. O fată frumoasă, ca fetele de 16 ani, fu martora acelui moment. Dintr-un colţ de pădure, vecin cu acea stân
că, fata, ieşită cu mieii, zări limpezimea acelei clipe uluitoare. Fecioara alergă înspre tânăr, îi puse mâinile pe frunte şi încercă să îi redea respiraţia deodată cu sărutarea. Dar moartea nu iartă trupurile drepte ca brazii, pe cei curaţi precum raza amiezii, pe cei drepţi întru Adevăr, pe cei pe care Soarta îi alege să îi boteze. Tânărul îşi dădu jertfa.
Plansă, fata împleti un fir alb ca albul ultimei zăpezi cu un fir roşu ca firul de sânge prelins pe omăt. I-a legat acest fir împletit pe mana dreaptă ca un jurământ al iubirii veşnice şi al continuării spirituale.

De atunci, în fiecare primavară, pe 1 Martie e Ziua lui Aries. Feciorii primesc de la fete marţisoare, două fire împletite, unul alb ca acea zapadă nemuritoare, din ziua jertfei, şi unul roşu, cum firul de sânge prelins din gura luptătorului, ca un şir lung de cuvinte nepieritoare - jurământul luptei pentru Neam şi pentru Dreptate.
Trebuie spus că Dacii îşi trimiteau soliile către Zalmoxis, de Ziua lui Aries. Îl aruncau în suliţi pe cel mai frumos, mai mândru şi mai drept şi mai falnic dintre ei. Să le ducă Marea Credinţă şi Jurământ Marelui lor Zeu. Acel ales mesager îl întruchipa pe Aries.
Fetele să ştie această legendă, ca şi surorile flăcăilor, şi ca verişoarele şi ca fiicele şi ca mamele lor!
Iar flăcăii să nu uite niciodată că viitorimea lor este întru Aries. Întru acest simbol uluitor al Marţişorului.
Vreme trecută şi închisă în Mistere! Renaşterea e în inima ghioceilor!
Pe Valea Arieşului când veţi trece... purtaţi acest gând şi sorbiţi din limpezimea acelei Ape!