Im memoriam Nicolae Diaconu
Socotit cel mai mare Înţelept al secolului XX, Rene Guenon a aşezat în centrul motivaţiilor oricărei incursiuni de cercetare complexul fenomenal al Tradiţiei. În aura acestui cuvânt care eclipsează, prin magia sa, totul, dimineţile îşi varsă zorii peste un timp imposibil de măsurat – peste un Timp mitologic. Ce pot însemna o sută de ani în raport cu dimensiunea hiperbolică a acestui timp? Ce pot însemna trei secole în raport cu substanţele metafizice şi simbolurile erelor? Ce pot însemna modele şi insurecţiile „avangardiste”?
TRADIŢIA e uriaşă, prin complexităţile ei – matrice ezoterică, fiindcă elemente ale ei nu pot fi înţelese decât cu sprijinul argumentativ şi hermeneut ale altor elemente ale ei. De aceea e magică şi, fiind magică, generează mirare şi mister.
Cum poate fi, însă, măcar întrucâtva, înţeles acest Timp mitologic? Opera de la Târgu Jiu îl reprezintă.
Ştiinţele doctrinelor materialismului consideră timpul măsurabil şi, chiar, în opinia einsteiniană, având o consistenţă proprie. Numai că, iată, spre exemplu, doar în ceea ce priveşte aşa-zisa era a noastră, lucrurile sunt controversate. De unde începe numărătoarea? De la Facerea Lumii? De la fondarea Romei? De la naşterea lui Iisus?, pentru a nu mai vorbi despre calendarele precolumbiene sau despre cele orientale. Cu adevărat timpul poate fi măsurat? Brâncuşi şi-a denumit un element Coloana Pomenirii Veşnice. Poate fi măsurată veşnicia?
Şi dacă vom presupune că timpul îşi are propria-i consistenţă, şi dacă Einstein ar avea dreptate, atunci cum ar mai putea fi relativ?
În fapt, nimic nu este relativ, nici în realitatea desfăşurării proceselor, nici în grila reprezentării lor simbolice. Cu atât mai mult în Lumea Mithosului şi a Suprarealităţilor transcedentale pe care TRADIŢIA se sprijină şi în care sălăşuieşte. DUMNEZEU EXISTĂ! NU ESTE RELATIVĂ EXISTENŢA SA! NU POATE FI PUS ÎN ECUAŢIE!
Timpul Tradiţiei e Timpul Mitologic!
Un astfel de Timp e cel din „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, e Timpul lui Făt-Frumos, e timpul eminescian („Făt- Frumos din lacrimă”), e Timpul blagian al contemplării spaţiului ondulat, e Timpul nicasian al Fiinţei Româneşti, e Timpul Heroilor. Pe toate le poartă în sine Opera de la Târgu Jiu. Rămâne doar să o privim, conform sfatului pe care ni-l dă sculptorul, până o vom vedea.
Şi ce este de privit întâi de toate? Diferenţa între Tradiţie şi Folclor. Folclorul poate fi o formă de existenţă culturală limitată sau, în cazul în care îşi are rădăcina în Tradiţie, manifestarea autenticităţii unui rafinament spiritual cu valoare perenă. Tradiţia e sursa genetică a mesajelor şi codurilor axiomatice; Folclorul e depozitarul şi conductorul lor. Degenerarea acestor atribute aduce cu sine schizoidia folclorică, decadenţa şi chiciul. Oferind un exemplu, ne vom referi la dezastrul folcloric de după 1947, an în care a luat fiinţă Ansamblul folcloric „Ciocârlia” al Armatei. Aglomerările scenice aveau misiunea de a reprezenta masele de ţărani fericiţi că trăiau zorii idealurilor comuniste. După modelul entuziasmului colectivist bolşevic s-au format, în disciplina militară a sloganului „Ordinul se execută nu se discută!”, tineri apţi pentru misiunea de a lovi în Tradiţie. Zeci de viori, de suflători metalice. Taraful Armatei. Costume pseudo-populare trase la indigo. Cântăreţi capabili să interpreteze versuri „neopopulare” ("din folclorul nou") de prost-gust care să preamărească ţăranul comunist şi victoria stelei roşii. Aici s-au născut şi s-au „format”, în acest ansamblu, Ion Dolănescu, Irina Loghin, Benone Sinulescu şi alţii, nenumaraţi, un fel de pionieri ai manelismului de astăzi. Activul de partid avea să îl îndrume şi să îl lanseze şi pe Dumitru Fărcaş care, cu taragotul, instrument de origine ungurească avea să imite tulnicul şi buciumul, în vreme ce tulnicul şi buciumul erau din ce în ce mai marginalizate – instrumentele fundamentale, de origine indoeuropeană, ale poporului român. În aproape toate barurile săteşti din nordul Transilvaniei veţi întâlni postere publicitare cu imaginea lui Dumitru Fărcaş făcând reclamă la votca de Prodvinalco. Prostituţia unor aşa-zişi „artişti populari” a mers într-atât de departe, încât îi auzim declarând imbecil-candid, în faţa camerelor de televiziune, că versurile şi liniile melodice le aparţin. Precum în cazul melodiei „Puşca şi cureaua lată”. Nu contestăm talentul de suflător al lui Dumitru Fărcaş, dimpotrivă. Doar că taragotul falsifică Tradiţia, o alungă. Se naşte alt cântec în taragot. Nu mai este cântecul tradiţional al mileniilor româneşti. Marea manipulare comunistă a "interpreţilor" de muzică "populară" a avut consecinţe dramatice, dintre care una a fost aceea a formării publicului capabil mai târziu să asimileze manelele. Orchestrele "populare" comuniste, cum şi "interpreţii" pe care i-au lansat au avut un rol hotărâtor în alterarea Tradiţiei şi înlocuirea ei cu un pseudo-folclor, pe fondul căruia a fost grefată aprehensiunea specială de azi a românilor pentru manele. Ce este Irina Loghin decât o protomanelistă? Iată: asemeni ei, Ion Dolănescu şi Benone Sinulescu. Toţi cei care se găsesc în această linie aparţin unui "neofolclor" de cartier al ţăranului de tip nou, bădăran indiscutabil, cap sec, minte spălată cu detergenţii manipulărilor.
Autenticitatea folclorică mai rezistă în muzee, pe portativele şi antologiile prăfuite ale bibliotecilor. Parcă au legat iarăşi cu lanţuri Coloana Infinitului, cum în anii '50, şi trag de ea, ca boii, să o dărâme. Nici la momentul înălţării Ansamblului Monumental Sculptural de la Târgu Jiu, nici după aceea, mulţi folclorişti şi folclorici nu au înţeles nimic. Idem comuniştii şi legionarii care îl atacau pe Brâncuşi şi cereau demolarea monumentelor.
Paradoxal, Sadoveanu dădea comuniştilor indicaţia să-i fie refuzată lui Brâncuşi donaţia sculpturilor parisiene. Efectul? Brâncuşi nu îşi doarme somnul de veci, aşa cum şi-a dorit, înmormântat lânga mama sa, în cimitirul de la Hobiţa. Ci oasele lui stau amestecate, craniul lângă femur, tibia înconjurată de vertebre, la picioarele scheletelor Nataliei Dumitrescu şi Alexandru Istrati, înmormântaţi, din obrăznicie şi tupeu, în mormântul său parisian.
Fiinţa brâncuşiană rămâne în Tradiţie. Expresie a ei, isvor al ei. Tradiţia îşi alege când să se oculteze şi când să revină. Astăzi ea s-a închis în sine, tristă şi mută, alungată de prosternarea românească dinaintea lui Salam, Guţă, Adi de la Vâlcea.
